Pentru cei ce-i cunosc realizările artistice, Toma Caragiu rămâne unul dintre marii originali ai artei noastre interpretative, teatrale sau cinematografice. În ce constă originalitatea sa ca artist nu-i lesne de formulat în cuvinte, întrucât referirea trebuie să atingă în mod accentuat elemente de inefabil. Materialul de expresieal actorului, al oricărui actor, este în primul rând trupul său, cu plecare de datele naturale ale acestuia. Să-l privim pe Toma Caragiu. Ni se oferă vederii o statură granitică, o constituţie organică parcă sculptată dintr-un bloc masiv, aparent dificil de atras în jocul flexiunilor şi al nuanţărilor fluidice. Şi totuşi, tocmai acest dar natural iniţial s-a dovedit a fi el materia primă ideală pentru umorul complex practicat de artist. Acest chip cu timpul devenit efigial este exersat cu rigoare în arta celei mai subtile agilităţi. Masca sa de impasibilitate se descoperă a fi asemeni unui ecran alb, care permite apariţia în detaliu a proiecţiilor. Expresia facială a devenit, ea însăşi, ca un lanţ de metonimii, prin mobilizarea separată a fiecărui muşchi facial şi dând dovadă de o fericită stăpânire a contrastului dintre mimică şi dicţie. Sugestia creată nu se opreşte la a oferi o imagine – extrem de puternică, ce-i drept – despre o dinamică a interiorităţii cu un potenţial exploziv, cu stările ei contradictorii aflate într-o perpetuă modulaţie dramatică. La Toma Caragiu controlul capacităţii de expresie reuşeşte chiar şi mai mult decât atât, atingând performanţa actoricească de a fi un „om-orchestră” sau un „one-man show”. Fiinţă a contrastelor subtile şi studiate pe care le modelează artistic, Toma Caragiu a izbutit să clădească prin sine imaginea cu bogate ramificaţii a unei lumi. Este actorul – scenă a lumii. Pe spaţii mici, în interpretările sale găsim nu doar stări contradictorii, ci chiar doi oameni în unul, nu doar un interior uman, ci o întreagă intrigă concentrată în nucleul uneori infinitezimal al unui act de expresie. Aş aminti, de asemeni, generozitatea sa umană şi respectul acordat celor mai umile persoane chiar în perioada când era director al teatrului din Ploieşti, o dată cu gestul de recreare, în spiritul păcii, a unei atmosfere periclitate. „
De ce sunteţi răi, măi, oameni buni?” – cu această replică dintr-o piesă de teatru se întâmpla să întâmpine el ascuţirea tensiunilor din jur. Pentru totdeauna, Toma Caragiu va rămâne cu noi şi în noi.
Florin Caragiu
link to source
Apărut în premieră pe blogul lui Florin Caragiu: "Viaţa mea zbuciumată şi adevărată", de Dumitru Caragiu (1904-1983) (I)
