"Viaţa mea zbuciumată şi adevărată", de Dumitru Caragiu (1904-1983) (I)

Apărut în premieră pe blogul lui Florin Caragiu: "Viaţa mea zbuciumată şi adevărată", de Dumitru Caragiu (1904-1983) (I)

M-am născut în anul 1904, pe 10 ale lunii martie, în comuna Năfăclaru, judeţul Larisa, Grecia. Comuna mea de baştină se numeşte Deniscu şi se află în munţii Pindului. Părinţii mei erau creştini ortodocşi.

Tatăl meu Constantin şi mama mea Constantina erau oameni buni la suflet, care s-au jertfit pentru cei opt copii ai lor, ne-au educat şi ne-au crescut. Şi bunicii mei, Nacu şi Maria, erau oameni cu multă credinţă, de o rară bunătate, crescându-ne cu mare bucurie, căci părinţii mei erau ocupaţi cu treburi multe şi grele. Pe aceşti bunici nu-i pot uita nici acum, când am şaptezeci şi doi de ani, iar când mă duc la biserică, prima lumânare o aprind pentru bunici şi pe urmă pentru tata şi mămica. Acestor părinţi şi bunici le datorăm multă recunoştinţă şi mulţumire.
Noi ne ocupam cu creşterea oilor şi a vitelor. Noi şi strămoşii noştri am trecut prin multe greutăţi, luptându-ne sub jugul străin, mai ales sub ocupaţia turcă.

Când m-a născut mama, aveam numai patru sute de grame. Eram mic de tot, iar bunica mea îi spunea mamei: „Vai, nora mea, nu faci nimic cu el, aruncă-l!” „Vai, mamă dragă! Cum să-l arunc? Mi-e milă de el!”

Atunci bunica i-a spus: „Să încercăm să-i facem baie în fiecare seară, cu vin şi apă, ceva mai mult vin decât apă. Am auzit de la părinţii mei că vinul ajută pruncul să se dezvolte mai bine”. Şi aşa a şi fost. Împachetat în vată o lună-două, am început să mă dezvolt încă din prima zi.

Dar când m-am născut eram înfăşurat într-o pieliţă, de au crezut că sunt mort. Însă când au rupt pieliţa, atunci am început să ţip.

Pieliţa cu care eram înfăşurat a fost furată de moaşa care mă moşea, căci se zicea că îţi aduce mult noroc în viaţă. Dar cu toate acestea eu am avut mare noroc în viaţă. Pe ce puneam mâna, era câştig. Aşa că mi-au furat pieliţa, dar ajutorul lui Dumnezeu nu au putut să mi-l ia.

Când am ajuns la patru-cinci luni, se mirau toţi cum de am ajuns să-i întrec pe cei care s-au născut normal. Deci vinul mi-a ajutat, aşa cum îmi spuneau mama Constantina şi tata Constantin, Dumnezeu să-i ierte, că m-au făcut mare. Când am ajuns la şapte, opt ani, eram cel mai mândru şi puternic flăcău, şi fără de frică în viaţa mea.

Opt fraţi am fost la părinţi, iar eu eram al patrulea. Când m-am făcut de vreo şapte ani, am început să merg la şcoală, dar în acelaşi timp păşteam şi oile sau caii. Deci mă duceam două zile la şcoală şi trei la oi, iar când veneam de la oi nu ştiam ce au mai învăţat ceilalţi elevi. Aşa că am început să mă pitesc şi când pe la ora douăsprezece veneau băieţii de la şcoală, atunci mă întorceam şi eu acasă.

Dar mama m-a observat că nu merg regulat la şcoală şi m-a pândit, iar când m-a prins, mi-a dat chiloţeii jos şi a rupt nişte urzici şi mi-a dat la fund de mă ustura şi plângeam. „Să te mai prind eu că nu mergi la şcoală!”, mi-a zis, şi aşa m-am dus mereu de ştiu acum să citesc, să socotesc şi îi mulţumesc mamei că m-a învăţat minte şi m-a făcut om în toată firea. Eu îi spuneam mamei: „Măi, mamă, două zile la şcoală şi trei la oi!” „Lasă, băiatul mamii, că şi oile sunt tot o şcoală!” Iar după patru clase primare am luat oile de coadă şi am ajuns cel mai bun cioban.

Când aveam şapte ani, m-a luat bunicul meu la oi dincolo de Ianina, capitala judeţului Ipir, din regiunea Ciamurlia. Acolo erau locuri calde, fără zăpadă. Iar într-o seară pe la ora nouă, în luna decembrie, eram tocmai în Albania cu turmele. Şi îmi spune bunicul: „Mitică, ai curaj să te duci în vale la fântână, să umpli căldarea cu apă şi s-o aduci, că mie mi-e sete! Bineînţeles, dacă nu ţi-e frică!” „Mă duc, bunicule, mie nu mi-e frică!”

Fântâna era în vale, departe cam la vreun kilometru şi ceva, iar drumul era păduros, dar eu am pus mâna pe căldare şi am plecat pe întuneric.Şi fugi, fugi prin pădure şi am ajuns la fântână, am umplut căldarea cu apă şi m-am întors la stână. Şi la plecare şi la întoarcere urlau lupiii şi şacalii, dar eu nici nu mă sinchiseam, fără nici o temă mergeam pe drum lento.

Când am ajuns la stână cu căldarea plină cu apă şi i-am întins-o bunicului, el m-a luat în braţe şi m-a sărutat de mai multe ori: „Bravo, Mitică, cu tine nu mi-e ruşine! Cum te-ai dus tu şi te-ai întors cu căldarea plină cu apă, când lupii şi şacalii urlă din toate părţile! E ceva la care nu mă aşteptam, să ai atâta curaj la etatea de şapte ani pe care-i ai! Să-mi trăieşti şi Dumnezeu să te ţină sănătos! Nu ţi-a fost frică de lupii şi de şacalii care urlă?”

„Bunicule, mie nici nu mi-a păsat de ei.” Atunci bunicul mi-a răspuns : „Bravo! Acum m-am convins c-ai să fii un om fără nici o frică în viaţă, foarte curajos!”

Şi atunci bunicul pune mâna în buzunar, soate cinci drahme şi mi-i dăruieşte. Cinci drahme pe atunci era mult, că un miel de zece kilograme costa o drahmă şi jumătate. Eu, când am văzut cinci drahme în mână, nu mai puteam de bucurie. Şi mă iubea bunicul aşa de mult, ca nu cumva să mă bată cineva sau să mă lovesc de ceva.

Primăvara am plecat din regiunea Ciamurlia, unde din cauza climei calde mergeam iarna cu turmele, spre un loc la distanţă de vreo două sute de kilometri. Şi iată că ziua pe la ceasul al unsprezecelea treceam cu bunicul, cu turma de oi, printr-o pădure deasă... Atunci bunicul îmi spune: „Eu plec înaintea oilor, iar tu vino în urma lor. Şi să fii cu ochii în patru, că aici sunt hoţi mulţi, nu care cumva să ne fure vreo oaie”.

Ascultând de sfatul bunicului, eu mă uitam prin toate părţile, mai ales pe lângă pădure. Şi pe când mergeam pe drum cu oile, odată văd în stânga turmei de oi cum apare din pădure un hoţ, se repede şi înfaşcă o oaie.

Atunci am început să strig: „Bunicule, un hoţ a prins oaia!” Şi se repede bunicul într-acolo cu câinii, dar hoţul, când l-au încolţit câinii, a lăsat oaia şi a luat-o la fugă. Şi iarăşi m-a îmbrăţişat bunicul şi m-a sărutat: „Măi, Mitică, măi, tu ai şapte ochi, cum văd eu. Bravo!” Iar eu, cu atâta bravură de la bunicul, căutam să fiu şi mai vrednic.

Chiar în anul următor a murit bunica. Nici nu vă închipuiţi cât de mult mă iubea bunica: să nu mă plouă, să nu mă ningă, şi eu o iubeam la fel pe ea. Când eram de vreo trei-patru ani dormeam la sânul ei. Atunci când s-a întâmplat să moară bunica, eu eram la stână. Aveam numai nouă ani şi eram la oi de vreo două luni, timp în care nu m-am văzut cu bunica. Dar maia, mai înainte să moară, mă căuta mereu: „Unde-i Mitică, nepotul meu, că vreau să-l văd! Aduceţi-l repede!”

Dar n-a fost chip să mă aducă acasă ca s-o văd şi eu ultima dată pe scumpa mea maie. Şi am rămas cu un dor de maia… şi acum, la şaptezeci şi doi de ani. La o săptămână după moartea bunicii eu eram la stână şi un om de vreo cincizeci de ani îmi spune: „Ei, Mitică, a murit maia!” Am crezut că glumeşte şi m-am supărat pe el. I-am răspuns cu mânie: „Să mori tu, Ciule, că maia nu moare!” Căci omul acesta avea amândouă urechile tăiate de nişte hoţi cu unsprezece ani în urmă, pentru că n-a vrut să spună unde are banii pitiţi.

(va urma)