"Viaţa mea zbuciumată şi adevărată" de Dumitru Caragiu (1904-1983) (IX - XII)

Partea a IX-a , Partea a X-a  , Partea a XI-a şi Partea a XII-a - publicate în premieră pe agonia.ro de Florin Caragiu: "Viaţa mea zbuciumată şi adevărată", de Dumitru Caragiu (1904-1983).  


Am să vă spun ceva care m-a pus pe gânduri. Chiar pe creasta muntelui Gisdova era un lac, nu mare, cam de două mii de metri pătraţi, cu apă foarte adâncă şi fără nici o mâzgă sau gândaci în ea, curată şi cu pietriş. Lumea de acolo spunea că în lac este un stihiu care zbiară ca un berbec şi este viu, de culoare neagră de tot. Spuneau bătrânii că mai înainte cu o sută de ani un cioban păştea oile lângă lac şi a ieşit stihiul din lac şi s-a împerecheat cu mai multe oi şi toate oile au fătat miei negri şi mult mai frumoşi decât ceilalţi miei. Când au fătat oile prin locurile calde, spre Valos, în Grecia veche, totul mergea bine. Dar primăvara au venit iar la munţii Gramos, în masivul Gisdova şi aceste oi păşteau doar pe lângă lac, mereu. Însă, deodată, din lac a ieşit stihiul în chip de berbec şi a început să zbiere ca un berbec şi toţi mieii care erau din rasa lui, când i-au auzit vocea, s-au dus cu toţii la berbec. Cu berbec cu tot s-au dus în lac şi nu s-au mai văzut. Că stihiul ăsta, în urmă cu nu ştiu câţi ani, era în comuna Deniscu, comuna mea de naştere, şi muntele nostru din Deniscu era numai şes, nu exista nici o râpă.

Şi se mai zice că stihiul a fost furat de unii din comuna Gramos şi de când l-au furat muntele nostru s-a făcut numai râpă. Mai mult, spun că l-au furat cu diferite farmece. Lacul de la noi atunci era curat ca lacrima, însă de când l-au furat pe stihiu din el, s-a umplut cu fel de fel de buruieni, gândaci şi şerpi. Să vedeţi care este curiozitatea. De la balta noastră până la muntele Gisdova sunt cam treizeci de kilometri distanţă. Dar când l-au furat pe stihiu, la fiecare cinci sau şase kilometri, cum stihiul era greu, îl lăsau jos să se odihnească. De şase ori l-au lăsat jos şi în fiecare loc unde îl lăsau jos se făcea câte un lac. Lacul din comuna Deniscu este tocmai într-un loc care se numeşte până acuma „la mar”. Deci aici este mirarea, că eu personal am văzut cu ochii mei cele şase lacuri, dar nu erau aşa mari ca lacul de unde stihiul a fost furat şi nici ca lacul unde l-au dus, în Gisdova, şi sunt toate pe o linie, nu unul mai la stânga şi altul mai la dreapta. Şi acuma lumea de acolo mai vorbeşte despre acest lucru. În locul acela de unde l-au furat pe stihiu, păşteam oile într-o zi. Era vară, cald. Când mă apropii de lac, ce să vezi? Un şarpe negru, făcut colac, stătea la soare. Era cam cât mâna mea de gros, dar când m-a văzut pe mine repede s-a descolăcit şi a intrat în baltă. Cred că avea mai mult de zece metri. Era colacul mare, dacă aveam un topor cu mine puteam să-l tai în două, însă eram cu cârligul în mână. Era tare gros, iar apa era plină de jeguri, broaşte, ierburi şi tot felul de gândaci. În balta asta, căreia i se spune „la mar”, se afla stihiul înainte să-l fure, şi atuncea când era stihiul în ea era limpede cum e cristalul, nu avea nici murdărie şi nici o buruiană, nici gândaci, nimic.

Am uitat să spun că, pe când eram mai mic, pe la vreo opt ani, am venit de la stână acasă, însă eram leoarcă, ud până la piele. Dar să vedeţi ce înseamnă să ai bunici. Mama mea nu s-a uitat deloc să vadă să nu fiu ud, ceva, dar bunica mea, Maria, pe care o iubeam aşa de mult, cum m-a văzut a pus mâna pe mine şi m-a controlat să nu fiu cumva ud sau transpirat. Cum a văzut că sunt ud, a-nceput să strige la mama: „Vai, nora mea, nu vezi că băiatul este ud până la piele? Repede, adu ceva de schimb, să-l schimbăm imediat, că răceşte!” Şi m-a schimbat maia mea cea scumpă, Maria. Ferice de cei care au bunici!

O dată, pe când aveam vreo doisprezece ani, păşteam caii pe o baltă şi acolo era un râu mare. Cum unii din comună aveau bărci cu care treceau râul, ce se întindea pe o lăţime de aproximativ treizeci de metri, eu, neastâmpărat, mă sui într-o barcă, dau şi eu cu lopeţile şi mă duc în largul râului. Cum nu ştiam să mân barca, mâa dus la vale şi am mers tot aşa la vale până ce mai aveam puţin şi ajungeam în mare, că marea nu era departe. Şi nici un om nu era pe acolo să mă salveze. Aveam un tovarăş cu mine, dar eu nu i-am spus că mă duc cu barca să mă plimb, şi mă căuta peste tot. Dar râul mă ducea mereu tot mai la vale! Însă ce mi-a venit în gând, să mă prind de o salcie şi să stau pe loc. Strigam mereu să mă audă cineva. Nimic!... Norocul meu am văzut o bărcuţă cu doi oameni în ea, ce veneau din josul râului. Unul dintre ei s-a dat jos din barcă şi s-a suit în barca mea şi a pornit-o contra apei şi m-a scos chiar lângă comună. Le-am mulţumit mult de tot. Era şi iarna, era frig, iar eu eram îmbrăcat doar cu o haină subţire. Dacă nu apăreau cei doi, eram pierdut. Căci acolo unde m-am agăţat de salcie, împrejurul râului era mlaştină şi pustiu. Tot Dumnezeul meu m-a salvat!

Când am împlinit douăzeci şi patru de ani, iarna, puţin înainte de Paşti, mă aflam lângă Salonic, într-o comună numită Sfântul Vasile, cu familia toată: tata, mama, trei surori şi doi fraţi. Mai aveam un frate care era căsătorit în comuna Hrupiştea, în Macedonia. Când, într-o seară, vine fratele meu Nicolae din comuna Hrupiştea cu o maşină mică. A venit foarte în grabă, încât eu şi fratele meu Hristache a trebuit să ne îmbrăcăm imediat, că urma să plecăm în România. Deci, ne-am îmbrăcat imediat, ne-am suit în maşină şi ne-am dus drept la Salonic, la hotelul Averof. Eu şi cu Hristache nu aveam paşaport, însă Nicolae a vorbit cu căpitanul de vapor, iar acela ne-a dat nişte costume de haine marinăreşti. Ne-am îmbrăcat imediat cu ele şi împreună cu căpitanul vasului ne-am dus direct pe vapor. N-am stat nici o oră la hotel. Am trecut pe lângă o santinelă din port şi santinela ne-a spus: „Unde vă duceţi voi?”. Eu i-am răspuns: „Nu ştiu greceşte”.

Atunci căpitanul s-a răstit la santinelă şi santinela n-a mai zis nimic. Am intrat pe vapor şi ne-au băgat într-o încăpere mică, rezervată, încât eu şi fratele meu, Hristache, abia încăpeam în ea. Căci vaporul era plin, transporta peste o mie cinci sute de persoane. Ceilalţi erau liberi, aveau toţi paşaport, se plimbau sus, pe punte, dar pe noi ne-au introdus acolo ca să nu ne găsească controlul la plecare. Am stat acolo câteva ore şi cum a pornit vaporul a venit un marinar şi ne-a scos de acolo şi ne-a lăsat liberi. Fugi, fugi, şi am ajuns la Constantinopol. S-a oprit vaporul, s-au urcat turci, ce-or fi controlat nu ştiu, că pe noi, oamenii, nu ne-au controlat defel.

De acolo am pornit din nou la drum şi am intrat în Marea Neagră. Prima zi de călătorie a fost foarte greu. M-au apucat nişte vărsături de mă durea capul. Toată lumea vomita şi se văita. După aceea, am ajuns la Constanţa. Era zi de Paşte, zăpadă şi frig. Nu aveam voie să coborâm din vapor până nu venea comisia medicală să constate că nu avem vreo boală molipsitoare. Am uitat să spun că pe Marea Neagră, când veneam, au ieşit înaintea vaporului vreo douăzeci de delfini, mari fiecare cât o barcă. Pentru prima oară am văzut aşa ceva! Ei bine, a venit comisia medicală, ne-a examinat şi ne-a dat liber. Am ieşit în oraş să ne plimbăm, apoi am intrat într-o cafenea. Personalul cafenelei, când a văzut că suntem străini, ne-a taxat cafeaua cu patru lei, pe când ea costa în mod normal doi lei, dar noi am plătit cât ne-au cerut. Deci ne-au păcălit, dar în ziua aceea s-a întâmplat şi o nenorocire.

Eram mai mult de o mie cinci sute de români macedoneni şi între ei doi bătrâni cu două fete în vârstă de vreo douăzeci de ani. Aceşti bătrâni aveau şi un fecior care era plecat de doisprezece ani. Acest tânăr a ajuns mare inspector la căile ferate în Bucureşti şi părinţii lui veneau la băiatul lor cu mare bucurie, că ştiau că a ajuns mare. Şi ce băiat era, de o mare bunătate! Şi băiatul aştepta cu mare bucurie să-şi vadă părinţii şi surorile lui, dar nenorocirea a fost că acest băiat, când a auzit că a venit vaporul la Constanţa, a şi venit cu maşina mică să-i ia pe părinţi şi pe surorile lui, să-i ducă la el acasă. A coborît din maşină, a lăsat maşina pe malul mării şi a venit sus, pe vapor. Eu, Caragiu Dumitru, am fost de faţă şi am văzut cu ochii mei cum s-a urcat acest inspector să-i ia pe părinţi de pe vapor. Eram acolo aproape o sută de persoane.

Acuma să vedeţi nenorocirea. Părinţii inspectorului veneau din dreapta vaporului şi feciorul lor venea din stânga. Când s-au apropiat cam la doi metri, cuprinşi fiind cu toţii de mare bucurie, dintr-o dată tânărul inspector cade jos şi moare subit. N-a mai mişcat nici mâna, nici piciorul, domnule, cum pică un sac de grâu jos aşa a căzut secerat şi acest om. Dar săracii părinţi, ţipau şi îşi smulgeau părul din cap! Ce nenorocire pe capul lor, nu a apucat nici măcar să-i dea mâna sau să-l sărute viu. L-au sărutat mort, dar ce să vă spun, toată lumea plângea şi îi văita pe sărmanii părinţi care ţipau şi spuneau că mai bine nu veneau, că „noi am omorît băiatul, de dorul nostru când ne-a văzut de bucurie a murit”.

Doamne, nu ştiţi ce jale a fost pe aceşti o mie cinci sute de oameni, care toţi plângeau şi-i compătimeau pe aceşti părinţi că au rămas fără nici un acoperământ, în această tristă zi a anului 1928. Aveam pe atunci douăzeci şi patru de ani, iar acum am şaptezeci şi doi, dar jalea aceea nu iese din mine. A doua zi vine nevasta feciorului şi aceea, săraca, când l-a văzut mort, Doamne, ce ţipa şi lacrimile curgeau ca pruna. Dar a fost aşa de bună că i-a luat pe bătrâni şi pe cele două fete şi i-a dus acasă şi de acolo nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu ei.

Noi ne-am îmbarcat într-un tren de marfă şi ne-am dus în judeţul Durostor, în Dobrogea, şi ne-am instalat în case bulgăreşti. Ce să vezi? Erau noroaie până la brâu. Femeile au început să plângă: „Unde ne-aţi adus?”. S-a format o comisie care s-a dus să ceară la Bucureşti schimbarea locului. După o săptămână ne-am mutat în comuna Sarsânlar, judeţul Durostor. Acolo ne-a plăcut. O şosea bună trecea prin comună, dar autorităţile româneşti din zonă nu voiau să ne instaleze. Am dat atunci telefon la Silistra, capitala judeţului, şi a venit prefectul Taşcu Pucerea şi a dat ordin şefului de post şi primarului, că dacă în termen de şase ore nu vor instala toate aceste familii, nu mai au ce căuta în comună.

N-au trecut patru ore şi toţi eram instalaţi în case bulgăreşti. Asta provizoriu, pentru că după un an ne-am făcut case proprii, dar construite de stat, şi le-am plătit treptat. Statul ne-a împroprietărit cu zece hectare de pământ, dar autorităţile tot contra, nu voiau să ne dea în comuna Sarsânlar şi ne-au dat pământ în alte comune, foarte greu de lucrat. Atunci am organizat altă comisie, care s-a dus la Bucureşti şi au primit un ordin de la Ministerul Agriculturii să ni se dea imediat lotul de colonizare în comuna Sarsânlar. A doua zi ne-au chemat la la Biroul agricol să ne măsoare loturile de pământ şi de atunci am rămas liniştiţi în privinţa aceasta, dar nenorocirea a fost alta, că situaţia internă a judeţului era tulbure. Când am auzit că într-o comună trei sau patru români au fost omorâţi de comitagiii bulgari, am făcut o manifestaţie la Silistra, adunându-ne peste cinci mii de români macedoneni, căci în judeţele Durostor şi Caliacra erau colonizaţi peste patruzeci de mii de români macedoneni.

Am dat un avertisment, că dacă se vor repeta asemenea violenţe, noi, românii macedoneni ne vom face singuri dreptate. Căci ce se întâmpla? Dacă omorau un român comitagiii bulgari nu se întâmpla nimic, dar când omorau românii un bulgar, venea anchetă mare şi apărea ministrul bulgar de la Bucureşti, investigând cine l-a omorât pe acel om şi de ce. Din această cauză am luat hotărârea să ne facem dreptate singuri. Zis şi făcut. S-au organizat echipe de tineri înarmaţi, care ţineau armele mai mult pitite, pentru că nu era admisă purtarea lor. Primul atac a fost dat în comuna Turcsmil, în urma unui atac al comitagiilor bulgari, care în seara aceea au omorât notarul şi primarul din comună. Echipele de tineret au intrat atunci în comună şi au omorât mulţi bulgari.

În comuna Tatarmagia, comitagiii bulgari au legat un român de patul său, întâi l-au dezbrăcat şi aşa, legat cu burta-n sus, au turnat peste el petrol şi i-au dat foc şi omul acela a murit în chinuri groaznice. În comuna Turcuşiu au omorât o femeie, iar pe alta au rănit-o grav. La Damadas, într-o vale păduroasă, l-au prins pe fostul ministru Potârcă, care era împreună cu câţiva prieteni în trei maşini mici şi treceau prin pădure ziua. Le-au luat totul, i-au dezbrăcat pe toţi şi femeile au fost violate. Le-au spus: „Aveţi noroc că nu sunteţi români macedoneni, că aici vă mâncam coliva”. Aceştia se duceau în comuna Damadas, dar dacă s-a întâmplat aşa, s-au întors la Bucureşti şi ministrul Potârcă s-a dus la regele Carol şi i-a raportat ce s-a întâmplat. Atunci ministrul de jandarmi a dat ordin ca toţi românii macedoneni să fie înarmaţi oficial. Ne-am prezentat la posturile de jandarmi şi ne-au dat tuturor arme, iar armele noastre le-am pus la o parte. În comuna Damadas Potârcă avea o moşie şi toţi se duceau să petreacă la moşia lui. Să ştiţi că ne-am dus în comuna Sarsânlar cu gânduri bune, dar bulgarii se uitau la noi de parcă eram fiare sălbatice. De aceea am dus o luptă foarte grea şi la urmă s-a stabilit ordinea, dar numai eu ştiu câte am păţit.

Într-o seară, pe când mergeam spre casă, dau peste şase bulgari care trăgeau de un macedonean care era şi neam cu mine. Şi cum aveam un ciomag de corn la mine şi bulgarii nu m-au observat, o dată am început să de pe la spate pac! pac! doar pe trei dintre ei i-am lovit şi a scăpat şi ruda mea din mâna lor şi a început să dea şi el în bulgari. Doi bulgari cu capetele sparte au intrat în spital, iar ceilalţi au dispărut. Ce se întâmplă? Aveam şi macedoneni care erau prea slabi pentru luptă. Într-o zi, vine o femeie macedoneancă plângând la noi acasă, rugându-se să mergem repede că i-au omorât bulgarii în bătaie. Nici n-am stat pe gânduri, repede m-am pregătit şi m-am dus şi ţi i-am luat la bătaie... câte mănâncă o tobă la o nuntă atâtea au mâncat şi ei. O dată aveam puţină treabă pe la fratele meu Nicolae, când văd că un bulgar, care îl bătuse pe un român ce stătea în apropiere, îl ducea la braţ şi dădea în el. Noi am înţeles imediat situaţia. „Pă el, băieţi, că dacă îl lăsăm, au să ia curaj bulgarii şi atuncea o să dea şi în noi!”Când m-am repezit la el, l-am făcut pastramă, nu altceva. Săracul român, nu mai putea de bucurie şi ne-a mulţumit foarte mult, că l-a văzut pe duşmanul lui doborît.
Într-o zi, pe la ora 10, un bulgar mergea pe stradă cu un român macedonean, dar bulgarul... gata să dea în român. Eu mergeam în urma lor fără ca ei să observe, dar când am văzut că bulgarul ridică mâna să dea în român, îi dau una cu ciomagul pe la spate: „De ce vrei să dai în el? L-ai văzut că-i mai slăbuţ? Dacă te prind că dai într-un român, bag cuţitul în tine şi îţi dau maţele jos”, şi atunci bulgarul s-a jurat că a doua oară nu va mai face aşa ceva.

Dar să vedeţi că ăştia neputincioşii au început să ne spună că noi suntem bătăuşi. O dată, într-.o discuţie, le-am spus: „Măi, oameni buni, aţi uitat când v-am scos din mâinile bulgarilor? Trebuia să vă lăsăm să vă rupă oasele?” Într-o zi, aceşti neputincioşi au intrat cu toţii într-o cârciumă. Eu eram singur, nu aveam alături pe niciunul de-ai mei. Neputincioşii erau opt. Eu stăteam la o masă şi am comandat ţuică, când aud că îmi spun să ies afară din cârciumă. Dar cârciumarul se mira de ce îmi spun să ies afară din cârciumă, că ei nu au nici un drept să facă asta. Atunci le-am răspuns: „De ce să ies afară? Nu cumva este cârciuma lui taică-tu?”
Neputincioşii îmi spun din nou să ies afară, că dacă nu, mă iau la bătaie. Nu ştiu cum s-a făcut că era un sifon pe masă şi l-am azvârlit în capul unuia care o făcea mai pe grozavul, dar norocul lui că nu l-a nimerit, că dacă îl nimerea, apăi nu mai mişca deloc. Şi când m-am repezit la cel pe care nu-l nimerise sifonul şi l-am trântit jos, călcându-l în picioare, s-au repezit ceilalţi şapte. Domnule, când m-am înfuriat o dată le-am dat câte-un brânci, de unii au căzut pe scaune, alţii au fost trântiţi de perete. Atunci s-a sculat cel de jos şi iar l-am trântit şi dă-i... Când au văzut că dădeau de moarte, ceilalţi şapte au venit, nu ca să mă lovească, pentru că nu mai era cazul, ci au început să tragă de mine să-l las pe cel de pe jos, dar tocmai atunci acela se scoală şi mă apucă de păr. Însă când m-a apucat acela de păr, din nou m-am înfuriat şi am început să le dau câte un brânci, cel ce m-a apucat de păr a dispărut imediat, a fugit, iar ceilalţi la fel. De atunci, neputincioşii mei nici un cuvânt nu scoteau. Deci, săracul de mine, nu eram vinovat cu nimic.

Altă dată un alt neputincios vine lângă mine, Tumana era numele lui. A început să mă înjure cu fel de fel de cuvinte murdare. Eu m-am purtat cu răbdare mare, că aşa am fost în viaţa mea, şi îi spuneam: „Du-te, vezi de treaba ta”, şi totuşi acest Tumana îmi spune că îmi dă una în cap şi mă lasă mort jos. Atunci, când văzui că nu mai am scăpare, hai Mitică la luptă! Şi aveam un jurământ, că dacă îi dau numai una tot o să spună că l-am bătut, mai bine îi dau nouăzeci şi nouă şi atunci o să zică, la fel, că l-am bătut. Am început să dau în el şi atunci Tumana a început să ţipe: „Lasă-mă, nu mă omorî de tot”. Uite, am avut năpaste din astea, fără nici o vină.
Într-o zi eram în măcelărie, cam la zece metri depărtare de cârciuma fratelui meu, Nicolae, care era plecat la Silistra. În cârciumă servea cumnata mea dar deodată aud ceva scandal şi m-am dus să văd ce-o fi. Un cetăţean mândru, l-am recunoscut imediat, îl chema Babagianu, se credea şi luptător, a comandat o ţuică şi nici nu a apucat să guste din ea, când i-am spus: „Bună ziua, domnule Babagianu!” Mi-a spus şi el „Bună ziua” şi m-am aşezat pe scaun. Dar Babagianu nu înceta deloc, a început să zgâlţâie tejgheaua care avea multe sifoane pe ea. Omul ăsta avea o răfuială cu fratele meu Nicolae şi a văzut că nu este acasă. Eu stau şi rabd, poate s-o calma, da’ de unde? Şi mai mare scandal. M-am gândit în fel şi chip, dar totuşi mi-am dat seama că până nu-l iau de gât nu se va astâmpăra. Cumnată-mea a început să plângă.

Atunci i-am spus: „Domnule Babagianu, eu te rog frumos, calmează-te puţin, domnule”, că el credea că este Babagianu cel viteaz. Dar, ca să vedeţi, când i-am spus „Calmează-te puţin!” nici nu a stat pe gânduri. Se repede la mine şi mă apucă de gât, să dea în mine. Şi iar i-am spus: „Măi Babagianu, este ruşinos să ne luăm la bătaie oameni în toată firea”. Dar el s-a apucat să dea în mine şi atunci am zis în gândul meu: „Hai, Mitică, la luptă, că nu-i chip”. Doamne, când m-am înfuriat o dată ţi l-am luat şi l-am trântit pe duşmea şi i-am dat cu bocancul numai pe burtă şi pe coastă, măr l-am bătut. L-am luat apoi târâş şi, cum era un poduleţ în faţa cârciumii, l-am lăsat dincolo de podeţ şi am intrat în cârciumă.

Văd atunci că se scoală Babagianu şi se duce la şeful de post care se numea Iorgu Cosntantin şi m-a reclamat că l-am bătut. Dar şeful de post l-a întrebat: „Unde te-a bătut, în ce loc?” „În cârciumă”. „Atuncea nu am ce să-ţi fac, dacă te baţi în altă parte, da, dar în cârciumă te-ai îmbătat şi ai făcut scandal”. Şi Babagianul meu a plecat de la post. După aceea s-a întâlnit cu un prieten de-al lui, cam cuscru cu mine, dar consătean cu Babagianu. Şi ce plan au făcut? Să vină în cârciumă amândoi şi să facă alt scandal. Zis şi făcut, veneau amândoi mână de mână să intre în cârciumă, dar eu le-am ieşit în cale şi le-am spus: „Plecaţi înapoi, că nu vă dau voie, tocmai ce am scăpat de scandal. Dar nu voiau cu nici un chip să plece şi atuncea hai la altă luptă. Am luat un scaun din cârciumă, l-am apucat de un picior şi dă-i, dar nu lui Babagianu, ci lui cuscru’ şi numai pe mâini de i s-au umflat ca o prescură şi atunci au plecat amândoi. Aşa am scăpat. Pe urmă m-am împrietenit cu Babagianu.

Într-o zi am secerat grâul şi l-am făcut clăi. Când am mers a doua zi să încărcăm snopii, aceştia erau înjumătăţiţi. Un bulgar se dusese noaptea şi furase jumătate din snopi, deci un snop îl luase şi pe altul îl lăsase, crezând că noi suntem nepricepuţi. Eu şi cu încă un băiat ne-am dus la bulgar acasă şi i-am găsit snopii în curte, dar să vedeţi ce-am păţit. Bulgarul avea o prăjină mare şi groasă şi a strigat către noi: „Înapoi, că vă mănânc!”. Era uriaş de statură, braţul lui era cât pulpa mea de gros. Pe când ţinea prăjina să dea în noi, îi zic tovarăşului meu: „Uite ce facem. Aşa cum ţine prăjina sus, eu o să mă reped în gâtul lui, dar tu repede-te iute şi apucă-l de picior, că eu singur nu cred că îl pot birui”. Zis şi făcut. Cum ţinea bulgarul prăjina în sus, până să dea în mine am şi sărit pe gâtul lui şi tovarăşul meu l-a prins de picior şi l-am trântit jos. I-am dat atunci cu bocancul în piept până ce abia mai răsufla, apoi i-am chemat şi pe alţii la faţa locului să vadă snopii. Atunci i-am luat şi am plecat.

O dată treceam printr-o comună, eram cu un cetăţean, tot din tabăra noastră. Am trecut printr-o grădină şi am rupt şi noi câte două mere, numai atât. Bulgarul, cum avea duşmănie pe noi, ne-a reclamat că i-am mâncat merele din curte. Până să vină şeful de post, noi mâncasem deja merele. Acesta apare cu baioneta în mână, să ne ducă la post, dar noi doi ne-am opus. Şeful de post mai era cu încă un jandarm. Dar cetăţeanul meu, un fricos de nu avea pereche, când a văzut asta, a fugit şi m-a lăsat singur. O jumătate de oră m-am luptat cu cei doi, dar la urmă m-am predat. Şeful de post era o unealtă a bulgarilor. Cum am ajuns la post, m-au legat şi m-au strâns aşa de tare că mă durea spatele, nu mai puteam. După o jumătate de oră a venit toată echipa mea la post şi i-au spus şefului de postcă dacă nu mă eliberează, va fi rău de el. Aşa mi-au dat drumul. A doua zi şeful de post a fost mutat în Basarabia. A venit pe la noi ca să-l iertăm, dar pe cine să ierţi, pe trădătorul de neam? Bulgarii erau foarte neînţelegători, chiar ei îşi spuneau singuri „dubala glava”, pe româneşte „căpăţână groasă”, şi hoţi, dacă furau snopi de grâu de pe câmp, ce mai vrei?...

Acolo, în comuna Sarsânlar, am găsit cuptoare ascunse în care îi ardeau pe românii pe care îi omorau, ca să nu rămână urmă de ei. Să vă spun cum am descoperit o bandă de comitagii din întâmplare. Ne-am dus să facem percheziţie la o fereastră cu fiare. Dar fiarele aveau o gaură pe peretele de sus, iar scândura pe care erau ţintite fiarele, dacă o ridicai cu fiare cu tot, fiarele intrau în perete şi sub scândură era gaură. Nu-ţi venea în minte că sub scândura de la fereastră poate să fie o gaură. Prin gaura aia a pătruns înăuntru toată banda, dar ultimul dintre ei, când să intre, l-am văzut. Aşa s-a descoperit toată banda. I-au arestat şi i-au dus la puşcărie, dar, vânzări mari, după o lună i-au pus în libertate, că aşa-i românul nostru.

O altă bandă de trei sute de iredentişti bulgari a fost descoperită, tot de români civili, în comuna Streberna, aproape de Aidemir. Cum trecea o femeie tânără pe o stradă, s-a dat la o parte după un tufiş, să-şi facă nevoile, adică pipi. Era noapte, dar să vedeţi că doi bulgari s-au oprit chiar lângă această femeie. Ea i-a văzut că s-au oprit lângă ea şi a stat pe loc nemişcată, dar aceşti bulgari n-au văzut că femeia era pitită lângă ei şi au început să discute, spunând că „astă seară vin vreo două sute de comitagii şi vreo sută de-aici, din comună, şi am aranjat să vină şi primarul şi şeful de post, adică de jandarmi”.

După ce-au discutat, aceşti bulgari au plecat, dar femeia, care a înregistrat tot ce-au vorbit ei, când a ajuns acasă i-a spus bărbatului ei toată convorbirea. Bărbatul ei, care s-a nimerit a fi un bun românaş, când a văzut că primarul, care era român, şi şeful de post de asemenea rămân vânduţi bulgarilor şi iau şi ei parte la acest complot contra statului român, ca un bun patriot ce era s-a gândit să se ducă imediat la legiunea de jandarmi din Silistra, că nu era departe, maximum douăzeci de kilometri.

A pus caii la căruţă şi a mânat la Silistra. S-a prezentat la comandantul legiunii de jandarmi Muşetescu şi acesta a luat măsuri, imediat a trimis mai multe echipe de jandarmi. S-au dus chiar la faţa locului, au înconjurat locul şi au arestat treisute şaizeci de bulgari, tot complotul, împreună cu primarul şi cu şeful de post. Însă i-au ţinut închişi vreo două luni de zile şi le-au făcut vânt, tot pe barbă. Nu trebuia aşa, acest primar şi cu şeful de post trebuiau să fie condamnaţi foarte aspru, dar ce să-i faci? Lume şi iar lume... Armele au fost interzise prin lege, dar pentru români. Am făcut o percheziţie la un bulgar şi i-am găsit o armă, i s-a făcut proces, dar după aceea procesul s-a rupt. Dacă era un român, lua doi ani de închisoare, ca să vedeţi cum mergeau lucrurile, barbă mare până la brâu... Deci drept vă spun că doisprezece ani cât am stat în Cadrilater fără armă la cap nici o noapte n-am dormit. Nu că nu s-a făcut linişte, dar nu aveam încredere. Din 1928 până în 1930 au fost ani de luptă, dar începând cu 1930 şi până în 1940 s-a făcut linişte, puteai să mergi şi noaptea unde voiai. Bulgaria n-a mai trimis bande de comitagii, când au văzut că, dacă omoară un român, reacţia noastră e foarte puternică.

În anii aceia tulburi aveam într-o comună pământ semănat cu secară şi m-am dus cu fratele meu Nicolae să încărcăm saci de grâu într-o căruţă. Pe când eram noi gata să plecăm, ies bulgarii pe drum să ne ia sacii de grâu, dar nu ştiu cum s-a nimerit că nu aveam la noi nici un pistol. Ei s-au repezit la noi să ne ia secara din saci, dar când s-au apropiat am strigat: „Înapoi, că vă împuşcăm!”, şi am pus mâna la spate făcându-mă că scot revolverul. Când au văzut asta, bulgarii au luat-o la fugă de nu i-am mai văzut, de frica revolverului, şi am scăpat.

Tot într-un an tulbure, într-o seară vine şeful de post Iorgu Constantin şi dă alarma printre toţi românii macedoneni că au omorât comitagiii doi jandarmi. Ne-a spus: „Luaţi armele, ştiu că sunt interzise, dar pe răspunderea mea să nu vă fie teamă şi să înconjurăm pădurea care se numea Cavac, să-i prindem pe aceşti criminali”. În cinci minute toţi am fost echipaţi şi am pornit la treabă. Am înconjurat pădurea Cavac şi i-am descoperit pe criminali şi am omorât opt dintre ei. Ce credeţi dumneavoastră?

A doua zi vine anchetă mare, ministrul de interne Alexiu şi generalul Bengliu cu mai mulţi ofiţeri şi civili şi cu ministrul bulgar de la Bucureşti. S-au dus întâi la postul de jandarmi, spunând că armata română îi omoară pe bulgari, acuzându-l pe şeful de post. Da de unde, că şeful de post nici nu venise cu noi în pădure, el a stat la post. Noi eram cam treizeci de oameni civili, dar drept vă spun, noi civilii i-am omorât şi după ce au constatat în pădure victimele - că noi nu i-am ridicat, ştiind că are să fie anchetă - ne-au chemat pe noi toţi care am luat parte la prinderea criminalilor.

Ne-am dus şi ne-au pus pe două rânduri şi în faţa noastră au venit ministrul de interne Alexiu, Generalul Bengliu, ministrul bulgar de la Bucureşti şi alţi câţiva militari şi ne-au întrebat doar pe scurt: „Oameni buni, vă rugăm să ne spuneţi drept, cine i-a omorât pe aceşti bulgari?” Noi toţi am strigat cu voce tare: „Noi i-am omorât pe aceşti bulgari, că dacă n-o făceam, ne omorau ei pe noi. Uitaţi-vă cum stau soldaţii omorâţi de aceşti criminali. Şi dacă se vor mai întâmpla asemenea crime din partea bulgarilor, vom omorî pentru un român o sută de bulgari”. Atunci generalul Bengliu i-a spus ministrului bulgar: „Domnule ministru, aţi auzit ce declară poporul, armata nici nu s-a amestecat. Daţi-i în judecată pe aceştia, să-şi primească pedeapsa”.

Însă după câteva zile generalul Bengliu a dat un ordin de zi prin legiunea de jandarmi Silistra cu următorul cuvânt: „Mulţumim din inimă românilor macedoneni, care ne-au dat tot concursul pentru stârpirea bandelor de comitagii”. Deci gândiţi-vă ce lupte eroice am avut în anii petrecuţi în Cadrilater, dar totul a fost în zadar, căci după ce am construit noi, civilii, gospodării frumoase şi tot felul de prăvălii, iar statul nenumărate şcoli, cazărmi, silozuri, şosele şi comune întregi pentru locuinţe particulare, le-am lăsat pe toate baltă. Ne-am luat bagajul nostru şi ne-au dat câte un formular pentru depăgubire, chiar îl am şi acuma, cu o valoare de 400. 000 lei şi a rămas bun de aruncat. Nimeni n-a mai întrebat dacă avem ceva de primit sau nu, a rămas baltă. Am auzit că statul român a primit dreptul de despăgubire a cetăţenilor, dar din ce intră în mâna statului nu se mai dă nimic.

În comuna Bazargic era un primar pe nume Cuvata, să vezi ce i s-a întâmplat. Din Bulgaria i-au trimis un colet, dar primarul s-a gândit: „Cine să-mi trimită mie colet din Bulgaria, că nu am pe nimeni din rude acolo!” I-a fost teamă să-l primească şi l-a dat unui paznic să-l desfacă. Când l-a desfăcut acela, pachetul a explodat imediat şi paznicul a murit pe loc. Bulgarii voiau să-l omoare pe Cuvata pentru că era macedonean.

Am uitat să vă spun, când am venit de la Constanţa la Silistra familiile au fost cazate în hoteluri, dar eu s-a nimerit să fiu încartiruit într-un hotel al cărui proprietar era bulgar şi cum ne-am aşezat noi, deodată vin doi bulgari şi se uită la noi ca la un animal sălbatic. S-au uitat fioros şi au plecat. După ei vin alţi trei, tot aşa de sălbatici, au stat ce au stat uitându-se la mine şi au plecat şi ăştia. M-au pus pe gânduri. Mă întrebam ce-o fi cu oamenii ăştia fioroşi, care se uitau ca nişte fiare sălbatice şi n-au spus nici „Bună seara”. M-a cuprins un fel de panică. Am ieşit puţin afară şi am stat pe iarbă cu altă familie, întrebându-ne „ce-o fi cu oamenii ăştia, să nu păţim ceva!”.

Am anunţat poliţia şi s-au luat măsuri pentru securitatea noastră. A doua zi ne-am suit în tren şi am mers mai departe. Am scăpat de această furie şi teamă, că două zile aveam de când pusesem piciorul în ţară şi nu ştiam cum stau lucrurile. În momenul acela nu aveam nici un ciomag la mine, puteau să mă omoare ca pe un iepure.

Şi acum să vedeţi ce-am păţit pe la anul 1939. A venit un ordin de concentrare şi am plecat după două luni de militărie. Eram la regimentul 36 infanterie, la Cernavodă. Comandantul meu era colonelul Başta. S-a iscat o panică mare între noi, cei ce locuiam pe atunci în Cadrilater, când am auzit acesta se cedează Bulgariei. Toate familiile rămăseseră în comună fără bărbaţi. Am ieşit la raport: „Ce ne facem?...” Şi atunci pe toţi soldaţii care locuiam în Cadrilater ne-au eliberat şi am plecat acasă.

La evacuare au apărut bande de comitagii. În prima seară de evacuare a bagajelor, zece familii de români macedoneni au încărcat fiecare câte o căruţă şi au pornit la ora douăsprezece noaptea. Norocul nostru a fost că atunci când am ieşit la şosea cu căruţele a apărut şeful de post şi ne-a oprit, spunând: „Nu vă dau drumul noaptea, întoarceţi-vă acasă şi mâine dimineaţă plecaţi”. Atunci ne-am întors acasă dar, tot neastâmpăraţi, am plecat cam pe la trei noaptea şi atunci c-a mai ieşit şefuld e post să ne oprească, dar la vreo sută cincizeci de metri depărtare de comună ne-au înconjurat o bandă de comitagii. Noi toţi eram fără nici o armă la noi. Prima dată am crezut că este o patrulă românească, da de unde! Bulgari curaţi! Erau peste două sute de comitagii, toţi înarmaţi cu pistoale, cu mitraliere, jale mare pe noi...

Ne-au mobilizat pe toţi şi ne-au pus grămadă. Cum pui sacii de grâu plini unul lângă altul, aşa ne-au pus şi pe noi. Prima dată au început să ne întrebe: „De ce plecaţi? Nu vă forţează nimeni”. Le-am spus adevărul, că teritoriul se cedează Bulgariei şi de aia plecăm, dar ei de sanchi întrebau, că ştiau mai bine ca noi. După aceea au început să ne buzunărească, ne-au căutat şi în căciulă şi în toate buzunarele şi au luat banii de la toţi. Numai eu am scăpat. Când au început să buzunărească lumea, încet aşa am scos banii din haină şi i-am pus în pantof, am ridicat puţin călcâiul şi i-am strecurat acolo fără să mă observe nimeni. Mi-au rămas în portmoneu vreo patru sute de lei mai mărunţi. Mi-au luat portmoneul, dar n-au fost mulţumiţi cu patru sute de lei. M-au întrebat: „Numai banii ăştia ai tu?” „Da, numai pe ăştia îi am”. Atunci mi-au luat căciula, crezând că i-am ascuns acolo, dar după ce au controlat-o mi-au dat-o înapoi. Că între bulgarii ăştia erau şi unii din comună, dar mascaţi, care mă cunoşteau că am bani.

După aceea văd că îl iau pe fratele meu Nicolae ca să-l cureţe, dar norocul lui a fost că s-a făcut de ziuă şi ce s-au gândit bulgarii: „Dacă facem noi crima asta ziua, ne înconjoară armata şi cine ştie ce se întâmplă”. Căci ştiau că în comună era un pluton de jandarmi şi atunci i-au dat drumul fratelui meu şi ne-au eliberat pe toţi, dar ne-au avertizat să nu spunem nicăieri ce s-a întâmplat. „Bine, domnule, nu spunem”, am răspuns noi, dar cum am ajuns în comuna Cadichioi m-am dus la postul de jandarmi şi i-am anunţat ce-am păţit. Am dat de veste şi în comună la noi, dar cei de acolo râdeau de noi, ziceau că „cine ştie, ceva iepuri au ieşit din vreo tufă şi s-au speriat”, n-au vrut să creadă. După aceea am pornit spre Dunăre, şi când am ajuns din cele zece familii care eram nici una nu avea nici un ban, noroc că am scăpat eu cu ei şi-am dat la toţi să plătească bacul.Aveam o căruţă cu un cal, dar căruţa o lungisem şi am pus prea mult pe ea şi până să ajungem la bac, la vreo sută cincizeci de metri, am dat peste un noroi mare. Unii care mă vedeau cu căruţa aşa de încărcată i-am auzit vorbind că „ăsta cu căruţa lui aşa de încărcată nu mai iese din noroiul ăsta, la întoarcere aici îl găsim”. Dar eu am dat drumul la cal şi mână prin noroiul cel mare... După ce am ajuns la bac, am plătit, am trecut Dunărea şi am pornit iar printr-un noroi tot aşa de mare şi i-am ajuns din urmă pe cei care vorbeau că la întoarcere tot acolo în noroi mă găsesc. Dar când m-au văzut, s-au mirat, au oprit căruţa şi au început să se închine. Îmi spuneau: „Bine, măi nenea, cum ai putut să ieşi din mlaştina aceea cu atâta încărcătură?” „Iacă am ieşit, v-am auzit când vorbeaţi că la întoarcere mă găsiţi tot acolo” „Vai, dar n-am crezut nici mort că poţi să ieşi de acolo. Păi calul ăsta al tău trebuie să-l hrăneşti numai cu franzelă”. Şi am pornit mai departe.