Partea a III-a - publicată în premieră pe agonia.ro de Florin Caragiu: "Viaţa mea zbuciumată şi adevărată", de Dumitru Caragiu (1904-1983) (III)Când am ajuns la etatea de paisprezece ani, mi s-a întâmplat să mă lupt cu un şacal. Am alergat după el, dar n-am putut să-l prind. A intrat în stufăriş, în baltă. Că şacalii trăiesc acolo unde sunt bălţi cu stuf şi diferiţi arbuşti. Ei nu sunt în stare să doboare un cal sau asin. Dar să vedeţi cum poate şacalul să mănânce un cal, un cal slăbănog care s-a culcat şi nu se mai poate scula. Şacalul îşi introduce laba în şezutul calului şi îi trage afară mai întâi maţul cel gros, iar apoi şi restul de maţe. Atunci calul moare şi se îngrămădesc acolo mai mulţi şacali şi mănâncă până se satură. Şacalii ies din vizuină numai noaptea, prea rar se întâmplă să poţi vedea vreunul ziua. Nici nu sunt prea mari, cam la vreo jumate dintr-un câine ciobănesc.
La etatea de cincisprezece ani, mă trimite tata să pasc caii pe baltă. Era noapte şi un timp frumos, luna lumina ca ziua, dar lângă baltă era un cimitir turcesc. Poate avea mia de ani. Caii păşteau lângă baltă, unde era iarbă multă. Eu m-am culcat lângă un mormânt. Cum era el mai ridicat, l-am folosit aşa ca o pernă şi mă uitam spre cai cum pasc. Cum stăteam aşa, deodată se repede un câine alb pe spatele meu. Mă gândeam: „Ce-o fi, Doamne, fiara asta?” Imediat mi-am dat seama că este o fantomă. Şi mă ţinea aşa de tare de spate că nu puteam să mă mişc. Dar când s-a repezit prima dată, mârâia exact ca un câine. Am stat câteva minute pe gânduri, cum să pot să mă întorc spre fantomă, că nu puteam să mă mişc. Înlemnisem. Şi atunci mi-am făcut o dată curaj şi m-am întors pe cealaltă parte, dar n-am văzut nimic. Atunci m-am sculat de acolo şi m-am culcat la vreo douăzeci de metri mai departe de cimitir. Vă spun drept, o săptămâmă m-a durut spinarea. Şi eram treaz, nu dormeam! Dimineaţa când m-am dus acasă şi le-am povestit alor mei, au rămas uimiţi. Mama îmi spunea: „Vai, băiatul mamii, puteai să rămâi paralizat!”
O lună de zile după întâmplarea asta eram tot cu caii într-o pădure deasă, nu prea înaltă, dar plină de iarbă. Era un întuneric beznă, că dacă venea cineva la zece metri, nu puteai să-l vezi. Să vedeţi însă ce mi s-a întâmplat! M-am culcat în mijlocul pădurii şi am adormit cam pe la ora opt seara. Pe la două noaptea, cum eram acoperit cu şuba, mă trezesc şi observ că trage cineva de şubă. O trăgea atât de încet ca să nu simt. Dar eu când văd că marginea şubei care îmi acoperea faţa a ajuns până la curea, am zis: „E cineva care vrea să-mi fure şuba.” Şi atunci, cum aveam lângă mine toporul, am pus mâna pe el aşa cum eram lungit şi m-am sculat ca un trăznit, dar nu am zărit nimic. Deci, tot ceva necurat, căci nu ştia nimeni că dorm eu în pădure. M-am ridicat şi m-am dus la cai, toţi păşteau liniştiţi. Deci, om fără frică eram!
Să ştiţi că fantoma nu are voie să o vezi. Când vede că se întoarce omul spre fantomă, dispare imediat. Asta o ştiu de la bunicul meu că îmi spunea. Odată bunicul era cu oile în pădure şi o fantomă îl striga pe nume: „Nicolae!… măi Nicolae, măi Nicolae!” Dar bunicul nu răspundea deloc. Că dacă îi răspundea îi lua gura, rămânea fără grai. Dar bunicul se ducea spre locul unde îl chema şi fantoma se muta mai încolo ca să-l înşele să vorbească. După ce a murit bunicul şi ne-am făcut mai mari, fantome din astea nu s-au mai ivit, au dispărut. Dar astea nu sunt poveşti, sunt fapte adevărate!
Într-o zi eram cu oile pe munţii Pindului. Aveam cincisprezece ani. Eram la turma de oi eu şi încă un tovarăş. El avea patruzecişicinci de ani şi era, cum s-ar zice, superiorul meu. Am venit cu oile lângă stână şi oile încă mai păşteau. Se întunecase, era aşa, nici ziuă, nici noapte. Tovarăşul meu s-a dus la stână să pregătească focul şi mâncarea, iar eu şedeam la marginea turmei, lângă pădure. Bătea un vânt puternic de vâjâia pădurea, când aud că mă strigă cineva. Mă uit eu în dreapta şi în stânga, dar nu văd nimic. Iarăşi aud: „Măi, măi, măi!”
Atunci am văzut cinci-şase persoane care mă chemau să mă duc la ei. M-am dus fără să-l anunţ pe tovarăşul meu, am dat mâna cu ei şi m-au întrebat cu cine mai sunt. „Cu încă un tovarăş”, le spun eu. „Noi suntem o bandă de două sute de hoţi şi ne trebuie patru oi grase pentru mâncare” „Staţi puţin, că mă duc să-l chem pe tovarăşul meu” M-am dus la tovarăşul meu şi i-am povestit că sunt vreo cinci-şase hoţi şi că mi-au zis că fac parte dintr-o bandă de două sute de oameni şi că vor să le dăm patru oi grase ca să le mănânce. „Ce ne facem?”, îl întreb eu. „Lasă că-i aranjez eu!”, îmi spune tovarăşul meu.
„Bagă-te tu după un fag şi stai nemişcat” Şi când a început tovarăşul meu să tragă cu arma în hoţi, vâjâia pădurea. Au început apoi să tragă cu armele şi alţi ciobani din împrejurimi, de au luat-o hoţii la fugă rupând pământul. De atunci nu i-am mai văzut. Nu ştiu dacă dintre hoţi o fi fost vreunul rănit, dar cu siguranţă că nu erau hoţi cu o bandă aşa de mare, ci borfaşi de primprejur.
Când am ajuns la şaptisprezece ani, am luat în primire turma de oi şi ceva capre eu singur la vreo opt sute de capete. Eram de fapt la turma asta doi ciobani care făceam la schimb, unul o zi, celălalt a doua zi. Erau pe munţii Pindului nişte păduri bătrâne de tot, din care nu ridicase nimeni un băţ de lemn, fiindcă erau departe de comună şi existau păduri mai apropiate din care oamenii cărau lemne pentru foc sau construcţii. În pădurile astea prin care umblam noi cu turmele erau multe animale sălbatice: urşi, lupi, porci mistreţi, cerbi, căprioare, râşi, vulpi, bande de hoţi, dar mai ales cete de lupi nenumărate. Aveam însă câini buni, deşi mai era şi câte unul mai prost pe lângă cei buni.
Într-o vară, eu aveam un câine călare pe lup, iar tovarăşul meu avea un câine care toată noaptea lătra, dar lătra aiurea. Al meu însă lătra numai când vedea ceva pericol. Şi aşa într-o seară, noaptea pe la ora două, pe când dormeam şi noi şi oile, câinele tovarăşului meu lătra, iar al meu, nici pâs, dormea.ceva mai încolo, un pic mai departe de oi. Se trezeşte tovarăşul meu şi îmi spune: „Câinele tău nu face două parale! Ia uite al meu cum latră, nu doarme deloc şi al tău doarme mereu.” Atunci îi răspund eu: „Măi, Gheorghe, tu crezi că câinele tău păzeşte oile? Ăsta al meu le păzeşte!"
Chiar pe când vorbeam erau orele două noaptea. Chiar în momentul acela se repede un lup în oi, înhaţă o oaie şi o ia în gură să o tragă mai încolo ca să o mănânce. Dar câinele meu se repede fuga, călare pe lup. Atunci lupul lasă oaia, iar câinele îl trânteşte şi iar îl trânteşte până la marginea pădurii. Abia acolo l-a scăpat pe lup. Dar câinele tovarăşului meu, noi strigam şi el fugea mai încolo. „Ei, dragă Gheorghe, te-ai convins acum cine păzeşte oile?” Atunci îmi spune tovarăşul meu: „Da, măi, Mitică, ai dreptate!” Deci noaptea câinele păzeşte oile, nu ciobanul. Dacă nu ai câine bun, ia lupul oaia şi pleacă cu ea liniştit.
Într-o zi senină şi călduroasă, pe la ora zece, eram cu turma de vreo opt sute de oi. Oile păşteau şi cuprindeau de la o aripă la cealaltă a turmei o distanţă de vreo două sute de metri. Eu m-am lungit pe iarbă şi mă uitam cum pasc oile. Când, ce să vezi? La aripa dreaptă a turmei, cam la vreo treizeci de metri depărtare de pădure, apar doi lupi mari, vineţi. Eu i-am văzut că veneau direct spre oi. Câinele era lângă mine, un câine roşu cum e jarul. Am apucat capul câinelui şi l-am îndreptat drept spre lupi. Câinele ştia că e ceva şi i-a văzut imediat. A luat-o la fugă spre ei cum e glonţul. Lupii luaseră deja o oaie şi o târau încolo, spre pădure. Pe la vreo zece metri, câinele îi ajunge şi sare pe ei călare, dar când să ajung şi eu acolo, oaia venea înapoi spre turmă nevătămată. Câinele s-a dus departe cu lupii trântindu-i. Când s-a întors câinele, l-am sărutat de trei sau patru ori.
Când s-au apropiat lupii de oi, toate oile s-au speriat când i-au văzut, dar cea pe care au luat-o lupii a-ngheţat de tot. Mă uitam cum se uitau lupii în ochii oii şi oaia în ochii lupului. Ştiam asta, că lupul, dacă pune ochii pe o oaie şi oaia se uită în ochii lupului, o hipnotizează.
No comments:
Post a Comment