"Viaţa mea zbuciumată şi adevărată", de Dumitru Caragiu (1904-1983) (VI)

Partea a VI-a - publicată în premieră pe agonia.ro de Florin Caragiu: "Viaţa mea zbuciumată şi adevărată", de Dumitru Caragiu (1904-1983) (VI)

Altă dată, tot acolo, pe la ora trei noaptea vine o ceată de lupi drept în oi, dar câinele, fără frică, sare drept pe ceata de lupi. Atunci l-au apucat mai mulţi lupi şi îl duceau în gură spre deal. Eu imediat am luat un tăciune de la foc şi când am tras spre lupi, s-a făcut o flacără mare. Lupii, când au văzut flacăra, i-au dat drumul câinelui. Dacă pierdeam câinele, ne ardea focul! Vine câinele, săracul, muşcat de urechi, de buze, dar s-a vindecat şi tot fără frică a rămas, ba şi cu mai mult curaj se repezea la lupi acest câine. Pe cât era de mare, pe atât era şi de uşor.

Nişte ciobani mi-au oferit cincizeci de oi ca să le dăm câinele, să alegem din toate oile pe cele care ne plac. Dar cum să dai un câine aşa de bun, că într-o lună puteau să ne mănânce lupii o sută de oi. Ziua îl ţineam legat, căci era rău. Dacă venea cineva fără să strige de departe, îl sfâşia câinele.

Într-o seară vin doi hoţi să fure oi, noaptea pe la ora trei-patru. Unul dintre hoţi venea pe o parte să facă zgomot, ca să meargă câinele spre el, iar cel de-al doilea să fure. Dar hoţii nu au ştiut ce fel de câine avem şi atunci câinele s-a repezit la cel care venea să fure, nu la cel care făcea zgomot. Câinele a sărit drept pe gâtul lui şi l-a pus jos, dar hoţul a apucat şi s-a acoperit cu haina. Eu când am auzit că câinele a mârâit tare: „M,m,m!” şi a tăcut, mi-am dat seama că se întâmplă ceva. Când m-am dus, mare mi-a fost mirarea când văd cum câinele stă cu picioarele peste ceva negru. Mă dau mai aproape şi ce văd? Un om acoperit la cap cu paltonul. Am dat câinele la o parte şi haina de pe om. L-am cunoscut imediat de unde este şi i-am spus: „Bine, măi, nebunule, ce vrei să-ţi fac acuma? Cheamă-l şi pe celălalt!” „Nu, că eu sunt singur.” „Lasă minciuna, te rog, că te leg şi te ţin legat până mâine.” Atunci l-a chemat de a venit şi celălalt, dar i-am speriat puţin că îi duc la poliţie. La urmă i-am iertat, că s-au rugat aşa de mult!

Tot cu câinele acesta eram odată la munte. Turma mea de oi păştea pe un deal, când vine altă turmă din partea dreaptă. Eu atuncea eram tânăr, aveam numai şaptisprezece ani. Celălalt cu turma lui avea patruzeci de ani. Putea să mă bată. Intră dar în oile mele şi le goneşte. Eu îi spun: „Lasă oile în pace, vezi de oile tale”, dar el şi mai tare le gonea. În momentul acela aveam la mine o armă cu cartuş. Am tras un glonţ şi l-am lovit în pulpă.

Glonţul i-a trecut numai prin carne, nu i-a atins osul. Eu n-am ştiut că l-am lovit. El vine atunci încet spre mine, prefăcându-se că nu l-am lovit ca să pună mâna pe mine şi mă ia cu zăhărelul: „Mă, Mitică, noi suntem neamuri, nu trebuie să ne certăm!” Eu m-am lăsat convins şi cum am dat mâna cu el, a şi pus mâna pe mine. Ne-am luat atunci la luptă pe viaţă şi pe moarte, dar câinele, când a văzut că străinul a pus mâna pe mine, se repede şi-l apucă de picior şi trage de el. I-a făcut pulpele numai găuri. Acuma nu puteam să-l scot din gura câinelui. Cu greu am reuşit să desfac gura câinelui din pulpa omului, dar i-am mai dat şi eu multe pe spinare.

Celălalt s-a dus apoi şi mi-a făcut reclamaţie.la postul de jandarmi că am tras cu arma şi l-am lovit. Era pe atunci interzis să porţi armă. M-au chemat deci la post şi am dat o declaraţie. Norocul meu a fost că în pulpa în care l-am lovit, l-a rupt şi câinele, i-a mai făcut câteva găuri pe unde a trecut glonţul. Mă întreabă poliţia: „Unde-i arma?” „Nu am nici o armă. Minte omul ăsta! Noi ne-am luat la bătaie, iar câinele, când a văzut că a pus mâna pe mine, s-a repezit asupra lui şi l-a muşcat, i-a rupt pulpa. Cu greu l-am scos din gura câinelui.” Cum câinele îi făcuse mai multe găuri, poliţia a zis până la urmă că e muşcat de câine, nu de glonţ şi aşa am scăpat. Noroc cu câinele. Câinele ăsta, doar dacă vedea că pune cineva mâna pe mine, vreun străin, imediat se repezea să-l muşte.

O dată, tot vara la munte, era cam ora nouă seara, oile încă păşteau, când sare un lup în ele şi împrăştie o oaie la vale. Dar câinele, după lup! Căci oaia, când o împrăştie lupul, merge numai la vale cu cea mai mare viteză, iar lupul după ea până mai departe şi acolo lupul este sigur de ea, o prinde imediat şi o mănâncă. Când câinele s-a dus după lup, oaia mergea înainte, lupul după oaie, câinele după lup! Însă când a apucat lupul oaia şi a trântit-o, câinele a sărit călare pe lup. Câinele s-a dus luptându-se cu lupul până la vreo doi kilometri depărtare. În timpul acesta, oaia a rămas trântită jos cu cracii în sus, că nu putea să se scoale. După aceea, câinele a venit înapoi drept la oaie. Eu n-am ştiut că lupul a împrăştiat oaia jos. Aştept să vină câinele, nimic! Îl strig pe nume: „Mucio! Mucio!” şi nimic, câinele nicăieri! Atunci mi-am dat seama că lupul a luat vreo oaie şi câinele a scos-o din gura lupului, iar acum stă şi o păzeşte Căci ştiam năravul lui. De mai multe ori mi s-a întâmplat aşa cu el. Atunci am mers cu oile la vale pe unde s-a dus lupul cu câinele. La vreo două sute de metri am găsit şi câinele. Stătea jos, dar când m-am apropiat s-a sculat şi a început să dea din coadă şi să mă mângâie. L-am mângâiat şi eu, iar după aceea m-am uitat după oaie. La vreo şase metri de câine într-un fel de groapă stătea oaia cu burta-n sus. Am răsturnat-o, s-a sculat. Nu avea nici o zgârietură de la lup. I-am dat drumul şi s-a dus printre oi, dar oile nu o primeau. Fugeau de ea pentru că mirosea a lup. Nu o primeau deloc, săraca oaie! Se mira de ce fug oile de ea.

Tot cam prin anii aceia, într-o zi pe la două dupămasă, vara, prin luna iulie, eram la munte. Olile dormeau la umbră, într-o pădure de fag. Am adormit şi eu. Aveam pe câinele Mucio şi o căţea bălană. Câinii dormeau şi ei. Dar să vezi ce se întâmplă! O namilă de urs intră în oi, prinde una, o ia la subţioară şi a vrut să fugă cu ea. Dar oile s-au speriat, iar câinii, când au auzit, fuga acolo şi au găsit pe urs cu oaia la subţioară. Când au sărit pe urs şi l-au apucat de pulpe, a început ursul să ţipe de vâjâia pădurea! Ştiţi cum ţipă ursul de durere? La fel cum ţipă porcul când îl taie de Crăciun.

Şi a trântit ursul oaia de un fag, iar oaia a murit pe loc, dar câinii rupeau pielea groasă a ursului. Nouă ne era frică ca nu cumva ursul să ne omoare câinii, căci cât era de mare namila… dar fricos ursul! El putea foarte bine să pună mâna pe un câine şi să-l trântească ca pe o oaie sau ca pe o minge. Dar ursul fugea de rupea pământul, ţipând fricos şi urlând, şi aşa s-a dus departe, în pădure. Atunci l-au slobozit câinii şi au venit înapoi, iar eu m-am liniştit, că aşa câini rar se găsesc!

Într-o zi, eram cu oile la păscut pe un deal, pe la ora zece dimineaţa, când se repede un lup în oi. Câinele, după el! Nici nu a apucat lupul să ia vreo oaie, că a şi sărit pe el. Cum era dealul în pantă mărişoară, mă uitam cum se ducea lupta: o dată câinele sus, o dată lupul. Dar lupul era de vreo două ori mai mare decât câinele! Şi aşa s-au dus vreo patruzeci de metri, iar de acolo câinele l-a scăpat pe lup şi a venit înapoi şi l-am sărutat de mai multe ori.

Într-o zi, primăvara, eram cu oile într-o pădure. Şi pe când treceau printr-o vale, s-au speriat oile. Într-o clipită câinele era acolo. Ce se întâmplase? Lupul luase un miel în gură şi îl ducea. Câinele l-a văzut şi „ham!” a făcut o dată, dar lupul, când i-a auzit vocea, a lăsat mielul jos şi a luat-o la fugă. Câinele, după el… Şi la vreo sută de metri, după un deal, când nu ne mai vedeam cu el, ne povesteşte alt cioban care era cu oile după acel deal, că a văzut cum se lupta câinele cu lupul, cum îl trântea şi cum îl jumulea pe lup. Ne mărturisea că n-a văzut de când este el aşa trânteală între un câine şi un lup şi crede că nu are să mai vadă aşa ceva. Dar câinele, iată-l că a venit înapoi la oi! Pe cât era el de mare, pe atâta era de uşor. Cum intram cu oile într-o pădure, o întorcea pe dos, doar o găsi ceva, vreun lup sau vreun porc sălbatic, urşi, iepuri sau vulpi.

Într-o iarnă, eram cu oile la câmpie şi turma noastră de oi dormea aşa înăuntrul unui gărduleţ, cât să nu iasă afară. Alţi ciobani, cu o turmă de oi la vreun kilometru depărtare de noi făcură un gard de vreo doi metri înălţime şi tot le mâncau lupii oile. Ne rugau pe noi ca să facă şi ei un gard lângă noi, că nu au scăpare de lupi. N-am acceptat, că aveau nişte câini de două parale, le mâncau lupii oile mereu. Odată eram într-o pădure deasă şi scurtă. Nu-l mai aveam pe câinele Mucio, ci un alt câine, care nu era nu prea bun, când se reped doi lupi şi iau o oaie. Când am auzit că s-au speriat oile, m-am dus repede acolo şi am scos oaia din gura lupilor. Dar moartă, abia mai mişca oaia când am scos-o de la lupi. Tot aceeaşi lupi s-au întors şi mi-au mai luat o oaie, dar şi pe aceasta am scos-o din gura lor. Nu pot să spun că nu mi-au mâncat lupii niciodată vreo oaie, însă rar de tot.

O dată veneam cu caravana cu cai şi eram cu tata. Fiecare român macedonean avea cel puţin opt sau zece cai şi făceam cărăuşie. Într-o seară am poposit într-o pădure, eram mai multe caravane şi ce să vezi? Acolo era un urs obişnuit să mănânce cai. Pe la ora două noaptea, vine ursul, se repede la un cal şi l-a omorât. Cum proceda ursul la atac? Se furişa şi se urca pe la spatele calului, înfigându-i ghearele de o parte şi de alta până îi rupea burta şi i se vărsau maţele afară. Atunci calul pica jos şi murea. Când am auzit calul ţipând, am sărit toţi, că eram mai mulţi şi ursul tot flămând a rămas, n-a avut timp să mănânce nimic, a luat-o la fugă imediat ce ne-a văzut că mergem toţi spre el.

A doua noapte, ursul a venit să-şi mănânce prada, adică hoitul calului. Dar noi chemasem doi vânători să stea la pândă lângă cal. Era în preajmă un fag tufos şi vânătorii s-au urcat în pom bine înarmaţi. Noaptea, cum vine ursul la cal, întâi a făcut controlul, a dat târcoale calului cam pe la vreo douăzeci de metri, să vadă dacă nu este ceva, vreun pericol. Nebănuind nimic, s-a dus la cal şi s-a apucat să mănânce. Atunci vânătorii au tras amândoi din pom şi l-au omorât. Aşa am scăpat de fiara asta care a distrus mai multe animale. Căci acolo, în pădurile acelea erau mai multe sute de urşi, dar nu obişnuiau să mănânce carne de nici un fel. Ei se hrăneau mai mult cu ghindă şi buruieni.

O dată păşteam caii noaptea. Când am văzut toţi caii păscând lângă mine, m-am culcat şi eu. Acolo nu era pădure, ci un luminiş. Noaptea pe la ora unu, dormeam. Nu ştiu cum s-a făcut, dar la un moment dat am simţit cum mai mulţi lupi mă miroseau, am auzit nasul lor şi imediat m-am sculat. Când au văzut că nu sunt animal, ci sunt om şi am început să urlu: „u!, u!, u!”, au luat-o la fugă. Eu doar auzeam tropotul picioarelor lor: „prrr!”, cum se pierdea în depărtare. Cum s-a întâmplat? Eu dormeam acoperit cu şuba, iar lupii au crezut că sunt oaie.

Altă dată, ziua pe la ora zece păşteam caii într-o pădure. Stăteam aşa pe un butuc şi mă uitam la vale, când văd că vine în fugă un lup, direct spre mine. Era în treacăt, nu mă văzuse. Dar eu când am văzut că se apropie lupul de mine, m-am sculat imediat în picioare şi îi fac un „Uuu!” Când m-a văzut, a luat-o la fugă schimbându-şi direcţia. Şi dus a fost.

Odată eram cu oile şi aveam un alt câine, îl chema Gioni. Foarte bun câine, inteligent, dar nu am avut mare parte de el, că l-am crescut de mic şi la doi ani a turbat. În prima seară după ce a plecat de lângă mine m-au şi urmărit lupii, mai ales noaptea. Deci am ajuns să păzesc oile cum păzeşte omul grâul să nu-l mănânce găinile. Un fel de câine-om! Vă mărturisesc că era o treabă deosebit de grea să păzeşti oile de gurile lupilor şi noapte şi zi. Căci lupii, când simt că nu mai e câine, vin fără frică. Am ajuns să-i gonesc cu pietrele, până când am făcut rost de alt câine.

Într-o toamnă, mergeam spre locurile calde, adică spre Albania sau Volos. Aveam cu noi o mie de oi cu tot cu sterpe şi mâlzări, cam patruzeci de capre şi ţapi douăzeci şi patru. Mai aveam şi două duzini de tălăngi şi un clopot mare. Când plecam spre locurile calde, puneam la fiecare ţap câte o talangă, iar unuia îi puneam clopotul de gât. Cea mai mare talangă era de vreo patru kilograme, iar cea mai mică cântărea cincizeci de grame şi era o muzică întreagă! Când treceam printr-o comună grecească se mirau grecii de turma de oi, dar şi mai mult de muzica clopotelor.

Pe când treceam noi pe lângă doi ofiţeri greci, unul dintre ei îi spune celuilalt: „Vezi turma asta de oi şi de ţapi? Ăştia sunt ca ţapii din Elada!”, dar celălalt îi răspunde: „N-are Elada ce au valahii ăştia!” Clopotele le ţineam doar la drum de munte, iar la mare maximum o lună de zile. Pe drum schimbam clopotele mari de la un ţap la altul, căci erau prea grele. Dar şi noi, ciobanii, aveam ambiţie la frumuseţea turmei de oi, ţapi şi clopotele lor. Era o frumuseţe, însă de când am plecat din munţii Deniscu am uitat de acea frumuseţe rară. Ştiu că nu am să mai văd aşa ceva şi îmi pare foarte rău.

Îmi spunea tata că înainte să iasă banii de hârtie aveau o desagă cu două ochiuri plină cu monede de aur şi le cărau pe cal, toamna pe drumul spre iernat, primăvara în drum spre munte. Iar când au ieşit banii de hârtie, oamenii, fără experienţă, ce s-au gândit? Ce să cărăm noi fierul ăsta du-te vino mereu? Schimbăm fierul şi luăm hârtie că e mai uşoară. Ei aurul îl numeau fier. Toată familia a fost de acord şi, nenorocul lor, dau aurul şi iau hârtie. După doi ani de zile, hârtia s-a devalorizat, nu făcea două parale. Statul a scos alţi bani, tot de hârtie şi atunci s-a trezit familia mea. Îşi muşcau buzele că ce au făcut, dar era prea târziu. Aşa au rămas fără bani, doar cu oile şi cu caii. Zece cai aveam. Totuşi, nu au rămas muritori de foame, dar păcat că munca de atâţia ani s-a pierdut. Vă rog să mă credeţi că cuvânt cu cuvânt, tot ce vă spun e adevărat.

Vara la munte, când puneam stâna, făceam caş, urdă dulce şi unt. Se făcea mult lapte la cele patru, cinci sau şase mii de oi ale ciobanilor, dar erau negustori care cumpărau tot produsul până la cincisprezece iulie, aşa aveam făcut contractul. Iar de la cincisprezece iulie, fiecare cioban cu turma lui de oi îşi făcea singur laptele, caşul şi urda. Fiecare caş avea cam vreo treizeci de kilograme, iardele- aşa se numeau. La fiecare mulsoare dimineaţa şi seara, după ce făceam caşul, zerul de la caş îl opream împreună cu vreo patruzeci de kilograme de lapte şi le puneam cu totul într-un cazan mare la fiert. După ce se fierbea bine, se alegea urda de zer. Aveam linguri mari cu găuri şi strecurători cam de şase metri lungime şi vreo treizeci de centimetri lăţime. La o strecurătoare se puneau zece urde. Deci două strecurători, douăzeci de urde. După ce le strecuram bine, le scoteam din strecurătoare şi rotunde cum erau le puneam în saramură. După douăzeci de zile le scoteam din saramură şi le puneam pe o scândură: o zi pe o parte, a doua zi pe cealaltă parte. Aşa se turteau pe două părţi, dar nu prea mult, puţin. Acest lucru îl repetam de două-trei ori. După aceea se uscau de puteai să le ţii şi patru ani, că nu se stricau şi se vindeau la cel mai mare preţ, mergeau numai la export. Erau „de o bunătate rară”, cum spunea bunicul.