"Viaţa mea zbuciumată şi adevărată", de Dumitru Caragiu (1904-1983) (VII)

Partea a VII-a - publicată în premieră pe agonia.ro de Florin Caragiu: "Viaţa mea zbuciumată şi adevărată", de Dumitru Caragiu (1904-1983) (VII)

În vara aceea, într-o seară, un urs s-a repezit în oi pe la ora trei noaptea. Αveam doi câini răi şi cu putere pe care îi hrăneam numai cu lapte Dumicot. Când s-au încăierat câinii cu ursul, acesta ţipa că îi rupeau pielea câinii, dar şi ambiţios ursul. Cu toţi câinii care îl rupeau la spate, prindea câte o oaie şi o arunca într-o râpă. Când a văzut bunicul că deşi câinii îl rupeau pe urs, acesta nu pleca şi zdrobea mereu oi, a luat doi tăciuni aprinşi, s-a apropiat de urs şi i-a trântit ursului tăciunii cu foc. Atunci ursul s-a speriat şi a luat-o la fugă. Aşa am scăpat de urs. Dar ce să vezi? Când s-a dus bunicul să vadă, erau mai mult de douăzeci de oi aruncate în râpă, zece din ele moarte, iar restul cu picioarele rupte şi bolnave. Spuneau cei bătrâni că nu ţin minte să se mai fi întâmplat aşa ceva.

Am avut o dată un câine care nu se lăsa până nu-l trântea pe lup. Dar era şi o lupoaică pe care nu o muşca, doar se ducea pe lângă ea. Norocul meu era că nu mânca lupoaica oi. Era cuminte şi de multe ori o vedeam prin preajmă. S-a împrietenit şi cu noi, oamenii. Dacă am văzut că nu strică nimic, n-am vrut s-o împuşcăm, că pe atunci aveam armă. Căci nu întotdeauna aveam armă, fiind interzise de lege.

Să vă povestesc acum altceva. Într-o vară au apărut prin regiunea noastră nişte hoţi.
Pe unul îl chema Tranda, iar pe celălalt Furfolea. Aceştia prindeau lumea, îi jefuiau de bani. Îi băteau rău pe cei prinşi până când le spuneau unde au banii ascunşi, sau unde-i cutare bogătaş şi multe altele. Erau doi bărbaţi din neamul meu, pe unul îl chema Zarcada şi pe celălalt Dinu, pe care aceşti hoţi i-au legat de mâini şi de picioare şi le-au pus ouă fierte, încinse drept pe piele, frigându-i. Aşa cei chinuiţi au spus în cele din urmă locul unde se ascundea bogătaşul căutat de hoţi, iar hoţii l-au prins pe acesta şi i-au luat toţi banii.
Dar pe urmă poliţia a fost informată că cei doi au spus hoţilor despre bogătaş şi i-au bătut de i-au nenorocit ca să spună unde sunt hoţii. O săptămână i-a ţinut poliţia numai într-o bătaie. Atunci aceşti doi bărbaţi din neamul meu Zarcada şi Dinu au declarat la poliţie: „Daţi-ne drumul, că noi mergem şi îi omorâm pe amândoi hoţii. Dar să ne daţi arme!” Zis şi făcut.

Au plecat şi s-au întâlnit cu hoţii Căci aceştia doi, Dinu şi Zarcada, după ce l-au predat pe bogătaş s-au împrietenit cu hoţii, altfel nici nu s-ar fi apropiat de ei. Atunci când s-au întâlnit deci cu hoţii, au început să se vaite că poliţia i-a omorât din bătaie, s-au dezbrăcat în faţa hoţilor şi le-au arătat vânătăile de pe corp. Văzându-i hoţii aşa de vineţi, s-au convins de prietenia lor şi s-au întovărăşit cu ei.

Într-o seară, trebuiau să se ducă la o turmă de oi şi să ia o oaie, să o taie şi să o mănânce. S-a întâmplat că s-au dus unul dintre hoţi cu unul dintre bătuţi, Furfolea şi cu Dinu. Cei doi „bătuţi” au făcut un plan: când va fi să vină cu oaia încoace şi să schimbe oaia între ei, căci oaia era grea şi nu putea numai unul s-o ducă, Dinu să-l înjunghie pe Furfolea. Zis şi făcut.

Pe când veneau deci cu oaia în spinare o schimbau de la unul la altul, ba o ţinea unul dintre ei, ba celălalt. Iar la un moment dat, când o luă hoţul ăl vechi, Furfolea, Dinu a băgat cuţitul în el pe la spate şi l-a omorât, lăsându-l acolo. Hoţul cel nou, Dinu, a luat oaia şi s-a dus la ceilalţi. Hoţul vechi care se numea Tranda dormea. Celălalt era atent şi s-au năpustit amândoi asupra lui Tranda cu cuţitele şi l-au omorât.

Dar a dat şi norocul pe aceşti doi bătuţi, că statul grec pusese un premiu pe capul hoţilor, că cel care îi va denunţa sau îi va omorî va primi două milioane de drahme. Dinu şi Zarcada au primit astfel aceşti bani şi s-au făcut milionari.

Să vedeţi însă ce şmecherie a vrut să facă comandantul poliţiei. El ştia că premiul este de două milioane de drahme. Iar când s-au dus ăştia care i-au omorât pe hoţi cu capetele lor în mână la poliţie, comandantul poliţiei le-a spus să nu spună că i-au omorât ei, ci să declare că i-a omorât poliţia, căci altfel or să vină neamurile hoţilor ca să se răzbune şi să-i omoare.

Cei doi au fost la început de acord, fiindcă nici ei nu ştiau de cele două milioane de drahme ca răsplată pentru cei care îi vor omorî pe hoţi. Dar după cercetări s-a dovedit că nu i-a omorât comandantul poliţiei, ci Dinu şi cu Zarcada. Atunci pe comandant l-au degradat din cauza declaraţiei mincinoase, iar Dinu şi Zarcada au luat cele două milioane. Fiecare dintre ei şi-a cumpărat câte o vilă la Atena, automobile şi nu ştiu câte alte bunătăţi.

O dată, pe când eram eu mic, cam la vreo zece ani, veneam de la mare la munte împreună cu tata, mama şi cu toată familia, cu cai încărcaţi cu saci plini de covoare, haine şi provizii de hrană. Chiar eram pe drum, cu un cârlig în mână, când vine lângă mine unul pe care îl chema Tuşa şi-mi spune: „De ce mi-ai luat cârligul? Cârligul era al meu!” Şi pune mâna să-mi ia cârligul. Eu i-am zis atunci: „Nu vezi că cârligul nu e al tău?”, dar nici n-a vrut să audă.

Tata, când a văzut că ăla dă în mine, vine, îl ia de gât şi îl trânteşte cât colo, dar se reped alţi doi din neamul lui Tuşa şi acum erau câteşitrei pe tata. Eu, care aveam pe atunci aproape zece ani, când văd că toţi trei s-au repezit să dea în tata, o dată mă apropii de Tuşu şi îi dau una cu cârligul, cu amândouă mâinile, cât am putut de tare. L-am lovit pe falcă, pe os şi într-un minut falca i s-a umflat de nu mai vedea cu ochii. Atunci Tuşu a alergat după mine să mă prindă, dar degeaba, că eram eu atuncea la zece ani, dar la fugă nici cu câinii nu putea să mă prindă!

Să vedeţi însă ce încercare am avut. Era acolo un râu mare, care venea din câmp şi mai jos se împreuna cu un munte. Printre munte şi pârâu trecea un drum lat cam de vreo patru metri. Pe o parte a lui era râul, iar pe cealaltă prăpastie, nu puteai să treci pe nicăieri altundeva. Tuşu s-a pitit într-o tufă între prăpastie şi râu şi mă pândea să trec, ca să mă prindă. Eu l-am văzut că stă acolo şi mă pândeşte şi atunci m-am pitit şi eu într-o tufă şi mă uitam la el dacă pleacă sau mai stă.

După vreo oră de aşteptat se întâmplă că vine fratele lui Tuşu călare pe un cal şi începe să mă strige: „Măi Mitică! Măi Mitică!” Eu, când l-am văzut pe fratele lui Tuşu, George îl chema, am ieşit imediat din tufă, căci mă iubea aşa de mult acest George şi eu îl iubeam foarte mult! Când m-a văzut, mi-a spus: „Unde-i nebunul de frate-miu? Lasă că îl aranjez eu. Suie-te pe cal la spatele meu.” „Nu, nene George, că Tuşu stă acolo în cărare cu toporul în mână.” „Nu ai nici o frică, că îi rup oasele dacă se atinge de tine.”

Atunci am încălecat pe cal la spatele lui nenea George şi am ajuns la trecerea aceea strâmtă. „Uite, nene George, în tufa aceea este!” Nici n-am terminat vorba că se repede Tuşu cu toporul şi până să coboare nenea George de pe cal m-a lovit cu toporul pe braţ. Dar nu am păţit nimic, numai haina mi-a tăiat-o puţin. Doamne, când a coborât nenea George de pe cal şi l-a prins pe fratele lui, Tuşu, l-a nenorocit în bătaie. Îi dădea şi îi spunea: „Măi, nenorocitule, cu copilul ăsta vrei să te baţi tu şi dai cu toporul în el?” Domnule, m-am speriat eu de câte i-a dat!

Atunci nenea George se suie pe cal în faţă şi eu la spatele lui şi am ajuns la locul unde poposea familia noastră cu încă şapte familii, împreună cu care îşi puseseră corturile la un loc. Poate nu ştiţi ce înseamnă cârlig. Este un băţ din lemn de corn, lung de un metru şi jumătate, puţin mai gros ca degetul mare, iar la vârful băţului are pusă tot din lemn o cârlibană îndoită puţin. O desenez ca să aveţi idee. Cârligul acesta este făcut să prinzi oile de picior mai de departe, ca să nu se sperie. Iar când le intră piciorul aici, nu mai iese din cârlig.

Să vedeţi ce s-a întâmplat mai pe seară. Aveam un frate, pe nume Hristache, Dumnezeu să-l odihnească, căci s-a dus demult dintre noi. El era mult mai mare ca mine, avea vreo douăzeci de ani şi era foarte luptător. Atunci când s-au întâmplat cele ce v-am spus el era plecat cu turma de oi. Când a venit seara acasă şi a auzit ce-am păţit, a luat toporul din cort şi s-a dus să-l caute pe Tuşu. Dar Tuşu atunci s-a ascuns, că ştia ce-l aştepta. Toată noaptea l-a căutat Hristache, însă n-a putut să-l găsească. Dacă îl găsea, era vai de pielea lui! Atunci era primăvară. Dar în vara aceea tot l-a prins, la munte, şi l-a bătut de l-a făcut măr, apoi l-a legat cu frânghia de măgar şi i-a spus: „Să mergi după măgar că de nu, iar te iau la bătaie.” Căci fiecare turmă avea cu ea şi un măgar, care transporta alimente şi haine necesare ciobanului.. Şi a mers Tuşu după măgar toată ziua, iar seara i-a dat drumul şi a plecat la oile lui. Fratele meu Hristache avea aşa o putere, că nici trei persoane împreună nu puteau să-l doboare. Era cum e fierul!

Era o dată fratele meu Hristache cu oile pe munte. Pe atunci avea vreo douăzeci şi şase de ani şi era de o putere nemaipomenită. Ziua, pe la ora nouă, oile păşteau, când veniră la oi, la fratele meu, trei persoane dintre cunoscuţi. Ei îşi făcuseră un plan cum să-l ia, ca să nu bănuiască fratele meu că au venit cu un gând rău. I-au spus deci aşa: „Ce mai faci, vere, că noi suntem neamuri!”, şi aşa mai departe. S-au aşezat atunci pe iarbă câteşipatru şi se întreceau să-l laude pe fratele meu, dar el nici nu şi-a închipuit ce voiau aceşti trei oameni, vecini de pe-acolo, chiar şi puţin neamuri. Ei îşi pierduseră nişte oi şi credeau că fratele meu le-a găsit şi le-a tăiat.

După ce au stat puţin de vorbă, cei trei şi-au făcut semn şi prin consemn au sărit câteşitrei asupra fratelui meu, cum stătea el jos pe iarbă. Dar când s-a înfuriat o dată Hristache şi a început să le dea câte un brânci la fiecare, au început să cadă unul încoace, altul încolo. Şi când a luat cârligul... numai pe unul a putut să-l prindă, că ceilalţi doi fugeau de rupeau pământul. Iar cel pe care l-a prins, trei zile a stat bolnav în pat de câtă bătaie a mâncat. Fratele meu nu numai că era puternic, dar era cu inimă tare, nu ştia ce-i frica.