"Viaţa mea zbuciumată şi adevărată", de Dumitru Caragiu (1904-1983) (VIII)

Partea a VIII-a - publicată în premieră pe agonia.ro de Florin Caragiu: "Viaţa mea zbuciumată şi adevărată", de Dumitru Caragiu (1904-1983) (VIII)

O dată, când să vină timpul să ne ducem la munte, eu aveam pe atunci vreo optisprezece ani, m-am dus cu oile pe munţii Gramos. Era pe acolo numai şes, locul era gol-goluţ, nu avea nici un pom. Foarte frumos munte, ziceai că aicea ţi-ai dori să mori. Turma pe care o păşteam număra opt sute de oi. În luna mai am tuns oile şi am chemat şi alţi câţiva oameni să ne ajute la tuns, dar cei chemaţi, când au văzut oile aşa de frumoase şi grase, au zis: „Vai, ce oi frumoase aveţi!” şi s-au deocheat oile. Nici n-am terminat de tuns, că au şi murit patru dintre cele mai frumoase. Ca să vedeţi ce înseamnă ochiul omului!

O dată, tovarăşul meu a plecat acasă şi eu i-am luat cârligul. Era lung de vreo doi metri şi cam subţire la vârf. Nu ştiu cum am alunecat şi am rupt cârligul cam la vreo zece centimetri. Cârligul acum s-a făcut şi mai bun, dar a doua zi vine tovarăşul meu: „Bună ziua!” „Bună ziua!”, i-am răspuns şi când vede cârligul că s-a făcut mai mic, s-a supărat foc. A început să mă ameninţe că mă omoară şi a început să dea în mine. El avea patruzeci de ani, iar eu vreo şaptisprezece. Eu îi spun frumos, că eram şi mult mai mic ca vârstă: „Domnule Vasile, pentru un cârlig să ne luăm la bătaie, nu-i frumos!”
Dar Vasile nici nu voia să audă şi iarăşi începe să dea în mine. Îmi iau atunci curajul în dinţi şi mă reped la el. M-am dus cu el cam la vreo douăzeci de metri, căci era deal. Sus el, jos eu, jos el, sus eu şi după vreo douăzeci de metri l-am încălecat bine de n-a mai putut deloc să se mişte. I-am dat să se sature bine, după care l-am lăsat acolo şi am plecat la oi.

Când văd că vine şi el la oi, era ceasul aproape doisprezece, trebuia să ducem oile spre stână ca să le mulgem. Apare tovarăşul meu supărat foc, el a crezut că un puşti ca mine nu-i nimic în faţa lui. Iar acum se gândea cum să iasă în faţa oamenilor la stână, că era numai sânge pe faţă. Dar şi mai mult fierbea de supărare când se gândea cum să-l bat eu, un copil faţă de el.

Când ajungem la stână, punem oile în coşară să le mulgem. Oamenii care ne aşteptau să ne ajute la muls îl văd atunci pe Vasile negru şi supărat. Nu vorbea deloc. Vin unii dintre ei şi mă întreabă pe mine: „Măi, Mitică, ce-i cu Vasile de e aşa negru şi zgâriat?”

Atunci le-am povestit tot. „Bravo, măi Mitică! Cum ai putut, măi Mitică, că eşti copil faţă de el! Da’ bine i-ai făcut, că e omul dracului.” Toţi aveau necaz pe el, însă era şi el omul dracului.

Dar când am început să mă iau de el, întâi m-am închinat: „Doamne, ajută-mă să dobor pe fiara asta!” Şi Dumnezeu mi-a ajutat. De atunci tot cu el am stat, dar ne-am împăcat, s-a făcut omul ca un miel. Însă eu, care eram mai mic, căutam totuşi mereu să-l servesc. Mă duceam la apă, la lemne, nu-l lăsam să se ducă el. La urma urmei şi-a dat seama că a greşit, dar faptul s-a consumat.

Într-o dimineaţă, am dat drumul oilor să pască. Era ceasul şase dimineaţa. Merg eu cu oile la păscut, când la vreo două sute de metri depărtare văd un animal mare, prima dată am crezut că este cal. La urmă m-am convins că nu este cal, ci un urs. Am chemat câinii cu mine şi m-am dus spre urs. Când ne-a văzut ursul, a şi luat-o la fugă în sus pe muntele pleşuv. M-am mirat cum a putut să se caţere pe un munte aşa de drept şi prăpăstios, de nici câinii nu puteau să-l ajungă. Când a trecut muntele, l-au luat alţi ciobani în primire. Ce-or mai fi făcut ciobanii aceia cu ursul, nu ştiu. Vă spun sincer că nu pot să le ţin minte pe toate ca să le scriu. De multe ori auzeam noaptea cum se iau urşii la bătaie. Începeau să urle de vâjâia pădurea.

Într-o seară eram cu oile tot la munte. Turma mea de oi aici, să zicem, şi o altă turmă străină dormea cam la vreo treizeci de metri mai departe de mine. Dar ciobanul acestei turme era cam surd şi noaptea i-au plecat oile la păscut. Ciobanul dormea, oile au plecat departe şi când se iveşte o ceată de lupi şi le ia în primire, optzeci de oi i-au mâncat! Dimineaţa ne-am dus şi noi să vedem ce s-a întâmplat. Te rupea mila! Dacă erau vreo două oi mâncate, restul cu o pulpă ruptă, cu gâtlejul rupt, cu spinarea ruptă.

Să te ferească Dumnezeu ce era acolo! Căci lupul când găseşte oile singure, nu mănâncă una, ci îşi bate joc de ele. Un singur lup poate să dărâme o sută de oi. Dacă nu se speria turma de oi fugind care pe unde, poate le omorau lupii pe toate, dar noroc că oile s-au pitit şi n-au putut să le găsească.

Ciobanul, săracul, gata-gata să înnebunească de durere. Ne-am dus la el să-l astâmpărăm, că ne era milă de el, plângea mereu. „Măi, omule, vrei să mori şi tu? Ai una mie cinci sute de oi, tot ţi-au mai rămas destule. Dă-o încolo de supărare şi nu mai plânge!” Apoi s-a astâmpărat.

Altă dată apare în drum o pisică sălbatică. Se repede câinele la pisică, dar pisica s-a urcat într-un păr. Câinele lătra la ea, aşteptând-o să coboare. „Ia să mă duc să văd ce-o fi acolo!”, îmi zic eu, şi ce să vezi? O pisică mare sus în păr. Cum m-a văzut pe mine, a sărit jos din păr, dar a nimerit drept în gura câinelui, care a omorât-o imediat.

Într-o zi, văd cum iese o vulpe dintr-o tufă, iar câinele se ia după ea. A prins-o, dar numai de coadă şi de teamă că o scapă, cum nu aveam la mine un băţ, ci numai o sacoşă cu o pâine de vreo două kilograme, i-am dat vulpii cu sacoşa una în cap, de a ameţit. Atunci câinele a înhăţat-o mai bine de mijloc şi a omorât-o. Şi atunci i-am luat blana şi am făcut un guler foarte frumos, căci era iarnă şi vulpea are în acest anotimp cel mai frumos păr.

Am avut o dată un câine foarte bun, era duşmanul cel mai înverşunat al lupilor, dar avea un defect. O dată la vreo două luni, cum îl apuca, venea după mine şi „hap!”, mă muşca de pulpă. Cam de vreo patru ori m-a muşcat şi atunci l-am omorât. Pe urmă am făcut rost de alt câine. Nici nu ştiu câte urme de colţi am avut în pulpă din cauza lui. În viaţa mea nu mi s-a mai întâmplat aşa ceva şi l-am crescut de mic, îl hrăneam cu toate bunătăţile.

Mai ales iarna, era câte un vifor... şi ploi şi zăpadă, încât de multe ori deznădăjduiam de viaţă, că nu aveam nici un acoperământ, ci doar nişte crăci pe jos, ca să nu mă culc direct pe pământ. Primăvara sau toamna ploua şi câte două săptămâni în şir, şi eram uzi până la piele, dar, slavă Domnului, am fost sănătos tun, niciodată nu am căzut bolnav. Dar vara, era o mândrie! Mergeam în munţii Pindului, într-un loc care era proprietatea noastră, a comunei. Munţi înalţi, tare frumoşi!

Când am ajuns la vreo douăzeci de ani, mi-a venit ordin să mă duc la armată, dar tatăl meu, cu nouă copii era aşa de necăjit şi de ostenit că mi se rupea inima de mila lui. Din cauza asta n-am vrut să mă duc la armată. Astfel că m-am dus şi m-am angajat la un boier care avea oi multe, departe de comună, iar cu oile noastre au rămas ceilalţi doi fraţi mai mari, Nicolae şi Hristache. Eram la vreo cincizeci de kilometri depărtare de comuna noastră, fiind urmărit de jandarmi. Şi venea tata de două ori pe vară şi de două ori pe iarnă şi îmi lua salariul. Era aşa de bucuros, că îmi spunea: „Să trăieşti şi să ai parte numai de bine în toată viaţa ta, nici nu ştii tu, băiatul tatii, cât folos am eu de ajutorul acesta al tău. Că altfel era vai de mine, nu ştiu ce m-aş fi făcut!” Era aşa de mulţumit, că îmi aducea de mâncare toate bunătăţile.

La stână erau patru turme de oi care se mulgeau la un loc. Primăvara oile boierului meu erau cam slabe, mai slabe ca ale vecinilor mei, dar pe la miezul verii erau cu mult mai bune ca ale vecinilor, iar boierul îmi spunea: „Bravo, Mitică, mor vecinii de necaz că oile lor erau mai grase primăvara şi acum ale lor sunt mai slabe ca ale noastre. Eşti cel mai bun cioban din împrejurimi”.

Încă din primul an aveam un salariu bun, dar din al doilea an aproape că mi l-a dublat, fără să insist eu, ci doar din buna lui plăcere. După trei ani, când a fost să plec de la boier, boierul s-a întristat când i-am spus că nu mai stau, pentru că fraţii mei s-au căsătorit şi nu mai are cine să pască oile noastre. Atunci mi-a dat tot restul de bani ce mai aveam să-l primesc şi i-am mulţumit şi boierul la fel mi-a mulţumit şi mi-a spus: ”Du-te sănătos, că eşti cel mai harnic băiat.” După aceea am luat oile noastre în primire.

Într-o primăvară, plecasem cu oile spre munte. Eram în regiunea Salonicului, în oraşul Langada, comuna Sfântul Vasile. Chiar în prima zi de la plecare, după numai vreo zece kilometri de drum, la ceasul zece ziua, pe un soare de îţi frigea pielea, mergeam cu oile pe o şosea mai largă, când mă pomenesc cu un pândar. Cum mergeau oile pe drum, intră pândarul în turmă şi prinde două oi. Eu am crezut că glumeşte, dar văd că le ia cu el încolo şi atunci îi zic: „Ei, ce faci, domnule, lasă oile jos. Care-i motivul de mi le-ai luat?” Pândarul îmi răspunde: „Nu vezi că grâul acela de acolo este mâncat?” Şi eram la vreo douăzeci de metri departe de şosea! „Ce mă interesează pe mine că grâul este mâncat?”, îi zic eu. „E, da’ tu eşti mai aproape!” Atunci îi iau oile din mână şi le dau drumul înapoi în turmă. „Prinde-i pe ăia care au mâncat grâul!”

Eu, săracul, nu eram vinovat cu nimic şi cum eram aproape de pândar cam la vreun metru, nu ştiu cum m-am uitat spre oi şi odată îmi dă cu patul armei pândarul una pe umăr, de mi-a amorţit braţul drept. Se făcuse ca lemnul de nu puteam să-l mişc deloc.

„O, Dumnezeul meu, ce pot să fac cu omul ăsta?“ Dar mişcând mâna mereu, mi-a revenit cum era înainte să mă lovească. Eu atuncea aveam o putere, de trei mâncam ca pândarul. Doamne, când mă dau doi metri înapoi şi-mi fac avânt spre pândar, îi tuflesc două cârlige de a picat pândarul jos ca un lemn, nu mai mişca deloc. Aşa cum era, i-am rupt în bătaie urechile, buzele şi pielea de pe obraz, îmi venea să-l fac bucăţi, nu altceva.

Că dacă aş fi fost vinovat cu ceva, nu mi-ar fi părut rău, dar el pândea omul nevinovat. Erau însă acolo în apropiere vreo zece greci. Când au văzut scena asta, că pândarul a căzut jos şi nu s-a mai sculat, s-au pornit în fugă spre mine. Eu aveam atunci un băiat cu mine în etate cam de vreo opt ani şi văzând ce se apropie, îi spun: „Măi, băieţaş, mână tu oile din urmă, că uite ce vin de acolo, nu este unul sau doi. Nu pot s-o scot la capăt cu atâţia oameni. Tu eşti mic, n-or să-ţi facă nimic” „Bine, unchiule, fugi, că merg eu cu oile pe drum.” Am luat-o deci la fugă. Eram pe atunci aşa de iute, că nici cu câinii nu puteau să mă ajungă. Am luat-o prin grânele care erau mai înalte decât mine. La vreo câţiva kilometri, am vrut să ies în cale să aştept oile, dar când ajung aproape de drum, iată că şeful de post cu doi jandarmi după el erau pitiţi într-un colţ de drum ca să mă prindă. Eu i-am văzut însă şi am luat-o iar prin grâne şi m-am dus mai departe. Am ieşit în drum şi am aşteptat să vină oile cu băiatul.

El mi-a spus că pândarul s-a sculat şi apoi au venit şi ceilalţi greci şi mi-au luat două oi. „Ia te uită, măi, ce oameni!” Am plecat cu oile şi după ce am străbătut aproape vreo treizeci de kilometri, am găsit caravana noastră cu familia. Erau acolo mai multe familii împreună. Ai mei mă aşteptau şi când m-a văzut unchiul meu Teodor şi am început să le povestesc ce-am păţit, unchiul îmi spune: „O, hoţul acela! Lasă că mă duc eu să-ţi iau oile înapoi.” Unchiul s-a dus atunci direct la postul de jandarmi, iar şeful de post era bun prieten cu el. „Bună ziua!” „Bună ziua! Bine ai venit, domnule Teodor.” „Bine v-am găsit, domnule şef”. „Ce vânt te aduce pe aici?” „Nu ştii că pândarul mi-a luat oile?” „Ooo, domnule Teodor, e de rău cu pândarul, vai de mine, e măcelărit, ce facem acum? Stai să-l chemăm pe pândar să vezi în ce hal este”. Îl aduce el pe pândar, dar când l-a văzut unchiul, l-a recunoscut că e hoţul hoţilor şi nu mai putea de bucurie. „Mă, hoţul hoţilor, de ce ai luat oile? Nu te cunosc eu cine eşti?” Atunci a luat unchiul oile, le-a legat ca o desagă, le-a pus pe cal şi a plecat. La plecare şeful de post îi spune: „Dacă era altul, era de rău, dar nici aşa, să-l măcelărească pe om!”

Când s-a întors unchiul înapoi la corturi, a dat oile jos şi m-a chemat: „Ia vino, Mitică!” Eu m-am speriat, am crezut că cine ştie ce îmi face, dar când m-am dus la el, m-a îmbrăţişat şi mi-a spus: „Halal de mâna ta, că nimeni nu a putut să-i facă nimic pândarului ăsta?”, şi m-a sărutat de trei ori. „Dar cum ai putut să-l jumuleşti în halul ăsta, numai în cap avea două bube cât un măr de mari, iar buzele, urechile şi pielea de pe faţă erau rupte peste tot! Nu mă doare drumul pe care l-am făcut până acolo, dar mi-ai făcut o plăcere nemaipomenită. Halal de mâna ta!” Deci omului nevinovat şi Dumnezeu îi ajută! Pândarul acesta aduna noaptea caii de pe izlaz şi îi ducea în grâu, iar apoi cerea despăgubiri. La multă lume a făcut asemenea hoţii.

Odată eram împreună cu un cioban, fiecare cu turma lui, dar eram prieteni şi stăteam de vorbă, când văd că mă îmbrânceşte aşa, din glumă. Ciobanul acesta era mult mai înalt şi mai voinic ca mine, dar eu, când am văzut ce face, i-am spus şi eu ca în glumă: „Bine, măi, crezi că sunt vreo gâscă sau curcan de mă îmbrânceşti aşa?” Şi atunci îmi spune tovarăşul meu: „Taci din gură, că te iau acum cu o mână şi te zvârl ca pe o minge încolo!”

Eu i-am spus: „Facem o prinsoare amândoi? Eu mă întind pe iarbă cu burta în sus şi tu te urci pe mine şi mă ţii cu toată puterea, iar dacă nu te-oi răsturna eu şi te-oi pune jos de n-ai să te mai poţi mişca absolut deloc, să zici ce vrei!” El răspunde: „Ce, eşti nebun? Cum să mă răstorni?” „Haide!”, i-am spus şi m-am aşezat pe iarbă cu mâinile întinse, iar el s-a suit pe mine şi m-a cuprins bine.

Doamne, când m-am înfuriat o dată, într-o clipă l-am răsturnat şi l-am cuprins eu bine. A dat să mă răstoarne, dar degeaba, nimic nu a izbutit. Atunci l-am lăsat. El s-a sculat şi a zis: „Domnule, moartea o aşteptam, dar la una ca asta nu mă aşteptam!” Eu îi spun: „Măi, tăticule, nu ştii, n-ai auzit că buturuga mică răstoarnă carul mare?” El mi-a zis că are să o spună la toată lumea, ba chiar şi la morţi.

Ce să vă mai spun, că mai am multe de spus. Eram într-o zi in munţii Gramos, în regiunea masivului Gisdova, şi era primăvară. Doamne, când a început odată o grindină, ca un ou de porumbel era piatra! Oile nu erau încă tunse, aveau lâna pe ele, dar câinii, săracii, scheunau de te rupea mila, că muntele era golaş, nu aveai unde să te ascunzi. Grindina mare a albit tot locul, de o jumătate de palmă era groasă.