Gica Coada - N-au armanjii cumu s-cheara

YT link

Toma Caragiu - Toamna Romantica

http://youtu.be/Q_JE71SE9uc

Marele Toma Caragiu

http://youtu.be/cJaMyijQd7o

Liturghia pi armaneashti

Un fragment al Sf. Liturghii in aromânã, împreunã cu rugaciunea "Tatãl nostru".

Tată a nostru

care eshti în tseru,

s-aisească nuam a Ta,

s-vină amiraliea a Ta,

s-facă vrerea a Ta,

ashi cumu în tseru,

ashi shi pisti locu.

Pânea a noastră atsea di tute dzâlele dă-nă o nau adzâ

shi nă li iartă amărtilili noastre

ashi cumu li iartămu shi noi unu a altui.

Shi nu nă du pri noi la cârtire,

ma nă aveagli di atselu arău.

Că a Ta easte amiraliea shi puterea

a Tatălui s'i Hiliului s'i a Spiritului Sântu,

tora, totana s'i tu eta etelor.

Amin.

Hristos a înviat! Adevărat a înviat!

Hristos a înviat!

YouTube link.

GRIGORE LEŞE ŞI AROMÂNII FĂRŞEROŢI DIN COGEALAC

Fragmente dintr-o intâlnire memorabilă!

YouTube link.

YouTube link.

"Viaţa mea zbuciumată şi adevărată" de Dumitru Caragiu (1904-1983) (IX - XII)

Partea a IX-a , Partea a X-a  , Partea a XI-a şi Partea a XII-a - publicate în premieră pe agonia.ro de Florin Caragiu: "Viaţa mea zbuciumată şi adevărată", de Dumitru Caragiu (1904-1983).  


Am să vă spun ceva care m-a pus pe gânduri. Chiar pe creasta muntelui Gisdova era un lac, nu mare, cam de două mii de metri pătraţi, cu apă foarte adâncă şi fără nici o mâzgă sau gândaci în ea, curată şi cu pietriş. Lumea de acolo spunea că în lac este un stihiu care zbiară ca un berbec şi este viu, de culoare neagră de tot. Spuneau bătrânii că mai înainte cu o sută de ani un cioban păştea oile lângă lac şi a ieşit stihiul din lac şi s-a împerecheat cu mai multe oi şi toate oile au fătat miei negri şi mult mai frumoşi decât ceilalţi miei. Când au fătat oile prin locurile calde, spre Valos, în Grecia veche, totul mergea bine. Dar primăvara au venit iar la munţii Gramos, în masivul Gisdova şi aceste oi păşteau doar pe lângă lac, mereu. Însă, deodată, din lac a ieşit stihiul în chip de berbec şi a început să zbiere ca un berbec şi toţi mieii care erau din rasa lui, când i-au auzit vocea, s-au dus cu toţii la berbec. Cu berbec cu tot s-au dus în lac şi nu s-au mai văzut. Că stihiul ăsta, în urmă cu nu ştiu câţi ani, era în comuna Deniscu, comuna mea de naştere, şi muntele nostru din Deniscu era numai şes, nu exista nici o râpă.

"Viaţa mea zbuciumată şi adevărată", de Dumitru Caragiu (1904-1983) (VIII)

Partea a VIII-a - publicată în premieră pe agonia.ro de Florin Caragiu: "Viaţa mea zbuciumată şi adevărată", de Dumitru Caragiu (1904-1983) (VIII)

O dată, când să vină timpul să ne ducem la munte, eu aveam pe atunci vreo optisprezece ani, m-am dus cu oile pe munţii Gramos. Era pe acolo numai şes, locul era gol-goluţ, nu avea nici un pom. Foarte frumos munte, ziceai că aicea ţi-ai dori să mori. Turma pe care o păşteam număra opt sute de oi. În luna mai am tuns oile şi am chemat şi alţi câţiva oameni să ne ajute la tuns, dar cei chemaţi, când au văzut oile aşa de frumoase şi grase, au zis: „Vai, ce oi frumoase aveţi!” şi s-au deocheat oile. Nici n-am terminat de tuns, că au şi murit patru dintre cele mai frumoase. Ca să vedeţi ce înseamnă ochiul omului!

O dată, tovarăşul meu a plecat acasă şi eu i-am luat cârligul. Era lung de vreo doi metri şi cam subţire la vârf. Nu ştiu cum am alunecat şi am rupt cârligul cam la vreo zece centimetri. Cârligul acum s-a făcut şi mai bun, dar a doua zi vine tovarăşul meu: „Bună ziua!” „Bună ziua!”, i-am răspuns şi când vede cârligul că s-a făcut mai mic, s-a supărat foc. A început să mă ameninţe că mă omoară şi a început să dea în mine. El avea patruzeci de ani, iar eu vreo şaptisprezece. Eu îi spun frumos, că eram şi mult mai mic ca vârstă: „Domnule Vasile, pentru un cârlig să ne luăm la bătaie, nu-i frumos!”

"Viaţa mea zbuciumată şi adevărată", de Dumitru Caragiu (1904-1983) (VII)

Partea a VII-a - publicată în premieră pe agonia.ro de Florin Caragiu: "Viaţa mea zbuciumată şi adevărată", de Dumitru Caragiu (1904-1983) (VII)

În vara aceea, într-o seară, un urs s-a repezit în oi pe la ora trei noaptea. Αveam doi câini răi şi cu putere pe care îi hrăneam numai cu lapte Dumicot. Când s-au încăierat câinii cu ursul, acesta ţipa că îi rupeau pielea câinii, dar şi ambiţios ursul. Cu toţi câinii care îl rupeau la spate, prindea câte o oaie şi o arunca într-o râpă. Când a văzut bunicul că deşi câinii îl rupeau pe urs, acesta nu pleca şi zdrobea mereu oi, a luat doi tăciuni aprinşi, s-a apropiat de urs şi i-a trântit ursului tăciunii cu foc. Atunci ursul s-a speriat şi a luat-o la fugă. Aşa am scăpat de urs. Dar ce să vezi? Când s-a dus bunicul să vadă, erau mai mult de douăzeci de oi aruncate în râpă, zece din ele moarte, iar restul cu picioarele rupte şi bolnave. Spuneau cei bătrâni că nu ţin minte să se mai fi întâmplat aşa ceva.

Am avut o dată un câine care nu se lăsa până nu-l trântea pe lup. Dar era şi o lupoaică pe care nu o muşca, doar se ducea pe lângă ea. Norocul meu era că nu mânca lupoaica oi. Era cuminte şi de multe ori o vedeam prin preajmă. S-a împrietenit şi cu noi, oamenii. Dacă am văzut că nu strică nimic, n-am vrut s-o împuşcăm, că pe atunci aveam armă. Căci nu întotdeauna aveam armă, fiind interzise de lege.

Să vă povestesc acum altceva. Într-o vară au apărut prin regiunea noastră nişte hoţi.

"Viaţa mea zbuciumată şi adevărată", de Dumitru Caragiu (1904-1983) (VI)

Partea a VI-a - publicată în premieră pe agonia.ro de Florin Caragiu: "Viaţa mea zbuciumată şi adevărată", de Dumitru Caragiu (1904-1983) (VI)

Altă dată, tot acolo, pe la ora trei noaptea vine o ceată de lupi drept în oi, dar câinele, fără frică, sare drept pe ceata de lupi. Atunci l-au apucat mai mulţi lupi şi îl duceau în gură spre deal. Eu imediat am luat un tăciune de la foc şi când am tras spre lupi, s-a făcut o flacără mare. Lupii, când au văzut flacăra, i-au dat drumul câinelui. Dacă pierdeam câinele, ne ardea focul! Vine câinele, săracul, muşcat de urechi, de buze, dar s-a vindecat şi tot fără frică a rămas, ba şi cu mai mult curaj se repezea la lupi acest câine. Pe cât era de mare, pe atât era şi de uşor.

Nişte ciobani mi-au oferit cincizeci de oi ca să le dăm câinele, să alegem din toate oile pe cele care ne plac. Dar cum să dai un câine aşa de bun, că într-o lună puteau să ne mănânce lupii o sută de oi. Ziua îl ţineam legat, căci era rău. Dacă venea cineva fără să strige de departe, îl sfâşia câinele.

Într-o seară vin doi hoţi să fure oi, noaptea pe la ora trei-patru. Unul dintre hoţi venea pe o parte să facă zgomot, ca să meargă câinele spre el, iar cel de-al doilea să fure. Dar hoţii nu au ştiut ce fel de câine avem şi atunci câinele s-a repezit la cel care venea să fure, nu la cel care făcea zgomot. Câinele a sărit drept pe gâtul lui şi l-a pus jos, dar hoţul a apucat şi s-a acoperit cu haina. Eu când am auzit că câinele a mârâit tare: „M,m,m!” şi a tăcut, mi-am dat seama că se întâmplă ceva. Când m-am dus, mare mi-a fost mirarea când văd cum câinele stă cu picioarele peste ceva negru. Mă dau mai aproape şi ce văd? Un om acoperit la cap cu paltonul. Am dat câinele la o parte şi haina de pe om. L-am cunoscut imediat de unde este şi i-am spus: „Bine, măi, nebunule, ce vrei să-ţi fac acuma? Cheamă-l şi pe celălalt!” „Nu, că eu sunt singur.” „Lasă minciuna, te rog, că te leg şi te ţin legat până mâine.” Atunci l-a chemat de a venit şi celălalt, dar i-am speriat puţin că îi duc la poliţie. La urmă i-am iertat, că s-au rugat aşa de mult!