GRIGORE LEŞE ŞI AROMÂNII FĂRŞEROŢI DIN COGEALAC

Fragmente dintr-o intâlnire memorabilă!

YouTube link.

YouTube link.

"Viaţa mea zbuciumată şi adevărată" de Dumitru Caragiu (1904-1983) (IX - XII)

Partea a IX-a , Partea a X-a  , Partea a XI-a şi Partea a XII-a - publicate în premieră pe agonia.ro de Florin Caragiu: "Viaţa mea zbuciumată şi adevărată", de Dumitru Caragiu (1904-1983).  


Am să vă spun ceva care m-a pus pe gânduri. Chiar pe creasta muntelui Gisdova era un lac, nu mare, cam de două mii de metri pătraţi, cu apă foarte adâncă şi fără nici o mâzgă sau gândaci în ea, curată şi cu pietriş. Lumea de acolo spunea că în lac este un stihiu care zbiară ca un berbec şi este viu, de culoare neagră de tot. Spuneau bătrânii că mai înainte cu o sută de ani un cioban păştea oile lângă lac şi a ieşit stihiul din lac şi s-a împerecheat cu mai multe oi şi toate oile au fătat miei negri şi mult mai frumoşi decât ceilalţi miei. Când au fătat oile prin locurile calde, spre Valos, în Grecia veche, totul mergea bine. Dar primăvara au venit iar la munţii Gramos, în masivul Gisdova şi aceste oi păşteau doar pe lângă lac, mereu. Însă, deodată, din lac a ieşit stihiul în chip de berbec şi a început să zbiere ca un berbec şi toţi mieii care erau din rasa lui, când i-au auzit vocea, s-au dus cu toţii la berbec. Cu berbec cu tot s-au dus în lac şi nu s-au mai văzut. Că stihiul ăsta, în urmă cu nu ştiu câţi ani, era în comuna Deniscu, comuna mea de naştere, şi muntele nostru din Deniscu era numai şes, nu exista nici o râpă.

"Viaţa mea zbuciumată şi adevărată", de Dumitru Caragiu (1904-1983) (VIII)

Partea a VIII-a - publicată în premieră pe agonia.ro de Florin Caragiu: "Viaţa mea zbuciumată şi adevărată", de Dumitru Caragiu (1904-1983) (VIII)

O dată, când să vină timpul să ne ducem la munte, eu aveam pe atunci vreo optisprezece ani, m-am dus cu oile pe munţii Gramos. Era pe acolo numai şes, locul era gol-goluţ, nu avea nici un pom. Foarte frumos munte, ziceai că aicea ţi-ai dori să mori. Turma pe care o păşteam număra opt sute de oi. În luna mai am tuns oile şi am chemat şi alţi câţiva oameni să ne ajute la tuns, dar cei chemaţi, când au văzut oile aşa de frumoase şi grase, au zis: „Vai, ce oi frumoase aveţi!” şi s-au deocheat oile. Nici n-am terminat de tuns, că au şi murit patru dintre cele mai frumoase. Ca să vedeţi ce înseamnă ochiul omului!

O dată, tovarăşul meu a plecat acasă şi eu i-am luat cârligul. Era lung de vreo doi metri şi cam subţire la vârf. Nu ştiu cum am alunecat şi am rupt cârligul cam la vreo zece centimetri. Cârligul acum s-a făcut şi mai bun, dar a doua zi vine tovarăşul meu: „Bună ziua!” „Bună ziua!”, i-am răspuns şi când vede cârligul că s-a făcut mai mic, s-a supărat foc. A început să mă ameninţe că mă omoară şi a început să dea în mine. El avea patruzeci de ani, iar eu vreo şaptisprezece. Eu îi spun frumos, că eram şi mult mai mic ca vârstă: „Domnule Vasile, pentru un cârlig să ne luăm la bătaie, nu-i frumos!”

"Viaţa mea zbuciumată şi adevărată", de Dumitru Caragiu (1904-1983) (VII)

Partea a VII-a - publicată în premieră pe agonia.ro de Florin Caragiu: "Viaţa mea zbuciumată şi adevărată", de Dumitru Caragiu (1904-1983) (VII)

În vara aceea, într-o seară, un urs s-a repezit în oi pe la ora trei noaptea. Αveam doi câini răi şi cu putere pe care îi hrăneam numai cu lapte Dumicot. Când s-au încăierat câinii cu ursul, acesta ţipa că îi rupeau pielea câinii, dar şi ambiţios ursul. Cu toţi câinii care îl rupeau la spate, prindea câte o oaie şi o arunca într-o râpă. Când a văzut bunicul că deşi câinii îl rupeau pe urs, acesta nu pleca şi zdrobea mereu oi, a luat doi tăciuni aprinşi, s-a apropiat de urs şi i-a trântit ursului tăciunii cu foc. Atunci ursul s-a speriat şi a luat-o la fugă. Aşa am scăpat de urs. Dar ce să vezi? Când s-a dus bunicul să vadă, erau mai mult de douăzeci de oi aruncate în râpă, zece din ele moarte, iar restul cu picioarele rupte şi bolnave. Spuneau cei bătrâni că nu ţin minte să se mai fi întâmplat aşa ceva.

Am avut o dată un câine care nu se lăsa până nu-l trântea pe lup. Dar era şi o lupoaică pe care nu o muşca, doar se ducea pe lângă ea. Norocul meu era că nu mânca lupoaica oi. Era cuminte şi de multe ori o vedeam prin preajmă. S-a împrietenit şi cu noi, oamenii. Dacă am văzut că nu strică nimic, n-am vrut s-o împuşcăm, că pe atunci aveam armă. Căci nu întotdeauna aveam armă, fiind interzise de lege.

Să vă povestesc acum altceva. Într-o vară au apărut prin regiunea noastră nişte hoţi.

"Viaţa mea zbuciumată şi adevărată", de Dumitru Caragiu (1904-1983) (VI)

Partea a VI-a - publicată în premieră pe agonia.ro de Florin Caragiu: "Viaţa mea zbuciumată şi adevărată", de Dumitru Caragiu (1904-1983) (VI)

Altă dată, tot acolo, pe la ora trei noaptea vine o ceată de lupi drept în oi, dar câinele, fără frică, sare drept pe ceata de lupi. Atunci l-au apucat mai mulţi lupi şi îl duceau în gură spre deal. Eu imediat am luat un tăciune de la foc şi când am tras spre lupi, s-a făcut o flacără mare. Lupii, când au văzut flacăra, i-au dat drumul câinelui. Dacă pierdeam câinele, ne ardea focul! Vine câinele, săracul, muşcat de urechi, de buze, dar s-a vindecat şi tot fără frică a rămas, ba şi cu mai mult curaj se repezea la lupi acest câine. Pe cât era de mare, pe atât era şi de uşor.

Nişte ciobani mi-au oferit cincizeci de oi ca să le dăm câinele, să alegem din toate oile pe cele care ne plac. Dar cum să dai un câine aşa de bun, că într-o lună puteau să ne mănânce lupii o sută de oi. Ziua îl ţineam legat, căci era rău. Dacă venea cineva fără să strige de departe, îl sfâşia câinele.

Într-o seară vin doi hoţi să fure oi, noaptea pe la ora trei-patru. Unul dintre hoţi venea pe o parte să facă zgomot, ca să meargă câinele spre el, iar cel de-al doilea să fure. Dar hoţii nu au ştiut ce fel de câine avem şi atunci câinele s-a repezit la cel care venea să fure, nu la cel care făcea zgomot. Câinele a sărit drept pe gâtul lui şi l-a pus jos, dar hoţul a apucat şi s-a acoperit cu haina. Eu când am auzit că câinele a mârâit tare: „M,m,m!” şi a tăcut, mi-am dat seama că se întâmplă ceva. Când m-am dus, mare mi-a fost mirarea când văd cum câinele stă cu picioarele peste ceva negru. Mă dau mai aproape şi ce văd? Un om acoperit la cap cu paltonul. Am dat câinele la o parte şi haina de pe om. L-am cunoscut imediat de unde este şi i-am spus: „Bine, măi, nebunule, ce vrei să-ţi fac acuma? Cheamă-l şi pe celălalt!” „Nu, că eu sunt singur.” „Lasă minciuna, te rog, că te leg şi te ţin legat până mâine.” Atunci l-a chemat de a venit şi celălalt, dar i-am speriat puţin că îi duc la poliţie. La urmă i-am iertat, că s-au rugat aşa de mult!

"Viaţa mea zbuciumată şi adevărată", de Dumitru Caragiu (1904-1983) (V)

Partea a V-a - publicată în premieră pe agonia.ro de Florin Caragiu: "Viaţa mea zbuciumată şi adevărată", de Dumitru Caragiu (1904-1983) (V)

Într-o vară, eram la munte şi au apărut nişte haite de lupi, cum nici bătrânii nu mai pomeniseră. Domnule, aproape că au mâncat toţi câinii cei buni, dar ce să mai vorbesc despre oi, capre sau vaci, nici nu le ştiu numărul câte au mâncat aceşti lupi! Lupii aveau năravul că nu mâncau un animal, cât le trebuia să se sature şi apoi să plece, ci îşi băteau joc de animale, doar le prindeau de gât şi le omorau. Dacă găseau o sută de oi, pe toate le omorau. În schimb, mâncau doar una.

Un cetăţean, săracul de el, avea cinci iepe şi doi cai. Pe câteşişapte i-au omorât lupii. Când se scoală dimineaţa, găseşte toate vitele moarte, muşcate doar de gât. Doar dintr-un cal au mâncat ceva. Să înnebunească săracul de om!

"Viaţa mea zbuciumată şi adevărată", de Dumitru Caragiu (1904-1983) (IV)

Partea a IV-a - publicată în premieră pe agonia.ro de Florin Caragiu: "Viaţa mea zbuciumată şi adevărată", de Dumitru Caragiu (1904-1983) (IV)

Tot prin locurile acelea, pe la ora două după amiază stăteam culcat pe iarba verde, iar câinele era lângă mine. Deodată se scoală şi începe să mârâie. Imediat m-am sculat. Ştiam că trebuie să fie ceva. Se repede câinele spre pădure, mă duc şi eu după el. Erau vreo şase lupi şi lupoaice cu vreo zece pui de lupi după ei. Toţi veneau să înhaţe vreo oaie, dar i-am izgonit împreună cu câinele departe, în pădure. Lupul e mare hoţ. El nu vine să fure dinspre partea de unde bate vântul, că-l simt câinii după miros. Vine dinspre cealaltă parte, din contra vântului. Într-o zi de vară, eram într-o pădure de carpeni, stejari şi alţi copaci, mai jos, spre poalele muntelui.

"Viaţa mea zbuciumată şi adevărată", de Dumitru Caragiu (1904-1983) (III)

Partea a III-a - publicată în premieră pe agonia.ro de Florin Caragiu: "Viaţa mea zbuciumată şi adevărată", de Dumitru Caragiu (1904-1983) (III)

Când am ajuns la etatea de paisprezece ani, mi s-a întâmplat să mă lupt cu un şacal. Am alergat după el, dar n-am putut să-l prind. A intrat în stufăriş, în baltă. Că şacalii trăiesc acolo unde sunt bălţi cu stuf şi diferiţi arbuşti. Ei nu sunt în stare să doboare un cal sau asin. Dar să vedeţi cum poate şacalul să mănânce un cal, un cal slăbănog care s-a culcat şi nu se mai poate scula. Şacalul îşi introduce laba în şezutul calului şi îi trage afară mai întâi maţul cel gros, iar apoi şi restul de maţe. Atunci calul moare şi se îngrămădesc acolo mai mulţi şacali şi mănâncă până se satură. Şacalii ies din vizuină numai noaptea, prea rar se întâmplă să poţi vedea vreunul ziua. Nici nu sunt prea mari, cam la vreo jumate dintr-un câine ciobănesc.

"Viaţa mea zbuciumată şi adevărată", de Dumitru Caragiu (1904-1983) (II)

Partea a doua - apărută în premieră pe blogul lui Florin Caragiu: "Viaţa mea zbuciumată şi adevărată", de Dumitru Caragiu (1904-1983) (II)

Odată, pe când aveam vreo opt ani, pe când ciobanii tundeau turma de oi mâlzări, pe mine m-au însărcinat să mă duc cu oile sterpe la păscut. Îndată am şi plecat cu ele la deal, cam la vreo doi kilometri depărtare de stână, dar eram vizavi de stână, încât mă vedeau şi ei pe mine şi eu pe ei.

Dar la un moment dat se repede un lup în oi şi toată turma s-a adunat în jurul lupului şi nu putea ieşi lupul dintre oi. Eu am început să strig: „Uuu! Uuu! Uuu!”, însă lupul nu putea să muşte nici o oaie, doar le tăvălea cu piciorul, căci era cu gura închisă, înţepenită. Când a văzut lupul că mă duc fuga spre el, a început să sară peste oi şi s-a dus mai încolo, la vreo cincizeci de metri. S-a aşezat în fund şi se uita la mine, cu toate că ţipam la el: „Uuu! Uuu! Uuu!”. Ciobanii de la stână au observat ce s-a întâmplat şi strigau şi ei la lup: „Uuu! Uuu!...” şi îmi spuneau : „Dă cu pietre în lup!” Câinii rămăseseră la stână cu ciobanii care tundeau oile. Aveam câini buni, dar cu mine nu era nici unul din ei.

"Viaţa mea zbuciumată şi adevărată", de Dumitru Caragiu (1904-1983) (I)

Apărut în premieră pe blogul lui Florin Caragiu: "Viaţa mea zbuciumată şi adevărată", de Dumitru Caragiu (1904-1983) (I)

M-am născut în anul 1904, pe 10 ale lunii martie, în comuna Năfăclaru, judeţul Larisa, Grecia. Comuna mea de baştină se numeşte Deniscu şi se află în munţii Pindului. Părinţii mei erau creştini ortodocşi.

Tatăl meu Constantin şi mama mea Constantina erau oameni buni la suflet, care s-au jertfit pentru cei opt copii ai lor, ne-au educat şi ne-au crescut. Şi bunicii mei, Nacu şi Maria, erau oameni cu multă credinţă, de o rară bunătate, crescându-ne cu mare bucurie, căci părinţii mei erau ocupaţi cu treburi multe şi grele. Pe aceşti bunici nu-i pot uita nici acum, când am şaptezeci şi doi de ani, iar când mă duc la biserică, prima lumânare o aprind pentru bunici şi pe urmă pentru tata şi mămica. Acestor părinţi şi bunici le datorăm multă recunoştinţă şi mulţumire.

Aromânii - serial documentar (upcoming)

Pe blogurile lor Ciprian Voicilă şi Claudiu Târziu anunţă un serial documentar despre aromâni ce va debuta la la TVR 2 pe data de 7 martie.

Pindu - muzică armânească

Dado dado
Dumnidzalu-i mari
Haidi haidi feata
(previously embedded on Florin Caragiu's blog).

Toma Caragiu - Remember de 4 Martie

Pentru cei ce-i cunosc realizările artistice, Toma Caragiu rămâne unul dintre marii originali ai artei noastre interpretative, teatrale sau cinematografice. În ce constă originalitatea sa ca artist nu-i lesne de formulat în cuvinte, întrucât referirea trebuie să atingă în mod accentuat elemente de inefabil. Materialul de expresieal actorului, al oricărui actor, este în primul rând trupul său, cu plecare de datele naturale ale acestuia. Să-l privim pe Toma Caragiu. Ni se oferă vederii o statură granitică, o constituţie organică parcă sculptată dintr-un bloc masiv, aparent dificil de atras în jocul flexiunilor şi al nuanţărilor fluidice. Şi totuşi, tocmai acest dar natural iniţial s-a dovedit a fi el materia primă ideală pentru umorul complex practicat de artist. Acest chip cu timpul devenit efigial este exersat cu rigoare în arta celei mai subtile agilităţi. Masca sa de impasibilitate se descoperă a fi asemeni unui ecran alb, care permite apariţia în detaliu a proiecţiilor. Expresia facială a devenit, ea însăşi, ca un lanţ de metonimii, prin mobilizarea separată a fiecărui muşchi facial şi dând dovadă de o fericită stăpânire a contrastului dintre mimică şi dicţie. Sugestia creată nu se opreşte la a oferi o imagine – extrem de puternică, ce-i drept – despre o dinamică a interiorităţii cu un potenţial exploziv, cu stările ei contradictorii aflate într-o perpetuă modulaţie dramatică. La Toma Caragiu controlul capacităţii de expresie reuşeşte chiar şi mai mult decât atât, atingând performanţa actoricească de a fi un „om-orchestră” sau un „one-man show”. Fiinţă a contrastelor subtile şi studiate pe care le modelează artistic, Toma Caragiu a izbutit să clădească prin sine imaginea cu bogate ramificaţii a unei lumi. Este actorul – scenă a lumii. Pe spaţii mici, în interpretările sale găsim nu doar stări contradictorii, ci chiar doi oameni în unul, nu doar un interior uman, ci o întreagă intrigă concentrată în nucleul uneori infinitezimal al unui act de expresie. Aş aminti, de asemeni, generozitatea sa umană şi respectul acordat celor mai umile persoane chiar în perioada când era director al teatrului din Ploieşti, o dată cu gestul de recreare, în spiritul păcii, a unei atmosfere periclitate. „De ce sunteţi răi, măi, oameni buni?” – cu această replică dintr-o piesă de teatru se întâmpla să întâmpine el ascuţirea tensiunilor din jur. Pentru totdeauna, Toma Caragiu va rămâne cu noi şi în noi.

Florin Caragiu

link to source